“Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii – şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul – Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci vezi – lumina lor mă doare”. Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete – lacrimile.” Lucian Blaga, ”Lacrimile”
Mihai Eminescu – ”Ce e amorul?”
”Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încât să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. Dar încă de te-așteaptă-n prag În umbra de unghere, De se-ntâlnește drag cu drag Cum inima ta cere: Dispar și cerul și pământ Și pieptul tău se bate, Și totu-atârnă de-un cuvânt Șoptit pe jumătate. Te urmărește săptămâni Un pas făcut alene, O dulce strângere de mâini, Un tremurat de gene. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna, Și peste zi de-atâtea ori Și noaptea totdeauna. Căci scris a fost ca viața ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă.” Mihai Eminescu, ”Ce e amorul?” (1883, 17/29 iunie)
Mihai Eminescu – ”De ce să mori tu?”
”Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină, Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină, Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond. Astfel treci şi tu prin lume… ca un basmu de proroc! Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină! Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc. Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit, Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel. Pe când tu!… eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel Ce pe cel care iubeşte […]
”O, tu, cel speriat de cruda Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă – E-n mâna Celui ce-a zidit pământul? Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul! Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă. Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime? Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime? Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare. Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte. Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte! Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt? Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi […]
Marinn Sorescu – ”Într-un târziu”
”Într-un târziu Vine şi poezia. După frământări de o noapte, Spre ziuă. (Pe la cântatul cocoşilor de ziuă) – Ceva nou? întreb încercănat. – Nimic. – Atunci de ce-ai mai venit? – Ca să-ţi fac o viaţă mai frumoasă, zice.” Marin Sorescu, ”Într-un târziu”
”Dar tu, care bârfeşti purtarea mea Dacă ţi-ai şti adevărata fericire Cum mi-o cunosc eu pe a mea, ai ezita, Ţi-ai pune strai de doliu, nu de mire. Deşertăciune doar îţi e trăirea, Trufia te desparte de-mplinirea La care doar înţelepciunea duce firea. Tu uiţi că ţi-e prieten cu temei Doar cine-i sincer şi te-acuză, Nu cel ce măguleşte fals femei Ci cel ce nu lasă greşelii nicio scuză. Acel care te mustră când greşeşti Deşteaptă-aşa Virtutea adormită Avertizând de ce va să păţeşti Dacă cedezi căderii în ispită.” ”O mie și una de nopți”
“Vorbe, chipul meu de-acum Vor rămâne-n voi măcar Cât rămâne apa mării În năvodul de pescar Cum adun comori pirații În vreo peșteră grozavă – Am cărat în voi întruna Saci cu timp și lăzi cu slavă. Iar când v-am umplut de stele – Tot mai nesătul de buchii Mi-am vârât în voi ființa Îndesând-o cu genunchii.” Marin Sorescu
”În fiecare seară strâng de prin vecini toate scaunele disponibile şi le citesc versuri. Scaunele sunt foarte receptive la poezie, dacă ştii cum să le aşezi. De aceea eu mă emoţionez, şi timp de câteva ore le povestesc ce frumos a murit sufletul meu peste zi. Întâlnirile noastre sunt de obicei sobre, fără entuziasme de prisos. În orice caz, înseamnă că fiecare ne-am făcut datoria, şi putem merge mai departe.” Marin Sorescu, ”Capriciu”
”De repetate ori Filozofia le-arată celor ce-o cunosc din plin cum Natura-şi trage obârşia din fapta şi din cugetul divin iar Fizicii’, de-i vei pătrunde ţelul, dintru-nceput afla-vei şi deplin că-ntocmai ca pe maistru-nvăţăcelul, şi-arta voastră, sus, imită firea şi că-ntr-un fel nepoată e cu cerul. Din ele dar, urmându-le-omenirea, precum Geneza-n cartea ei dictează, se cade-a-şi trage viaţa propăşirea. Dar cum zarafii altei căi urmează, ei firea şi-arta le urăsc nespus, căci doar în bani nădejdile-şi aşază.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul Xi
”Eu mut o zi albă, El mută o zi neagră. Eu înaintez cu un vis, El mi-l ia la război. El îmi atacă plămânii, Eu mă gândesc un an la spital, Fac o combinaţie strălucită Şi-i câştig o zi neagră. El mută o nenorocire Şi mă ameninţă cu cancerul (Care merge deocamdată în formă de cruce), Dar eu îi pun în faţă o carte Şi-l silesc să se retragă. Îi mai câştig câteva piese, Dar uite, jumătate din viaţa mea E scoasă pe margine. -O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul, Îmi spune el. -Nu-i nimic, glumesc eu, Fac rocada sentimentelor. În spatele meu soţia, copiii, Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi Tremură pentru orice mişcare a mea. Eu îmi aprind o ţigară Şi continui partida.” Marin Sorescu, ”Șah”
”Dar când înşeli pe cel ce crede-n tine, nu pângăreşti doar dragostea ce-mbie, ci însuşi legământul ce te ţine ca-n lanţuri ferecat de prietenie; deci brâul ultim, unde-i miez pământul, pe trădători îi arde-ntru vecie.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XI
”Tot ce e rău şi ură-n cer stârneşte nedrept e-n ţel şi ca atare lumea cu silnicii şi-nşelăciuni loveşte. Or, cum în om e proprie-nşelăciunea, de cei ce-nşală-i mai vârtos scârbit Hristos, şi-i strânge mai afund genunea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XI
Marin Sorescu – ”Cu toate pânzele”
”De n-ai fi tu, atîta sete s-ar pierde, timpul ar fi gri, cu fața-ntoarsă la perete Izvoru-n piatră s-ar opri. Așa că o adulmecare, Cu toate pânzele plîngînd, Câte-o corabie pe mare Ar luneca numai în gând. Împovărat doar c-o aripă, Pe cer, în raiuri somnolente, Aș fi și eu doar o risipă A neființei existente.” Marin Sorescu, ”Cu toate pânzele”
”Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă: voi, cei de-aici, din câte-am prins de veste, vedeţi ce-aduce viitoru-n braţă, dar nu vedeţi nicicând ceea ce este.” „Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceaţă, răspunse el, tot ce-i de noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca faţă. Dar câte sunt sau ni-s aproape foarte nu desluşim, căci n-avem precăderea, de nu vin alţii veşti de voi să poarte. De-aceea poţi pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va dispare şi pretutindeni va domni tăcerea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul X
”De prea mult aur crapă boabele de grâu. Ici-colo roșii stropi de mac și-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului și cântă. Eu zac în umbra unor maci, fără dorinți, fără mustrări, fără căinți și fără-ndemnuri, numai trup și numai lut. Ea cântă și eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.” Lucian Blaga, ”În lan”
”La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge. „Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat, nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare, şi dacă-n cale ni se pun stihii, să ne grăbim pe vechea-ne cărare.” Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi: „Să nu te temi, căci Domnul m-a-nvoit şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri. Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit.” Aşa plecă preabunul meu părinte şi eu rămas-am îndoielii pradă, cu „vine-ori nu” luptându-mi-se-n minte.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VIII
Marin Sorescu – ”Eu, neabătutul”
”Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei Doi şi jumătate de la cei douăzeci… Nu mă mai mobilează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni Până la… Nu vibrez la magistrale De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu (Căci am într-adevăr cu totul alte griji şi probleme) Nu înfierez Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite) Nu mă iau la întrecere Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund” Marin Sorescu, ”Eu, neabătutul”
”Nu-i poate sta-mpotrivă-al vostru sfat. Ea judecă, aşază şi-mplineşte, ca îngerii pe-al lor, al ei regat. Din a schimba în veci nu se opreşte: gonită-i de nevoie şi-i firesc că-n goana ei tot pe-alţii noroceşte. Aceasta-i Soarta contra cui cârtesc cei cari s-o laude s-ar cădea; dar vamă ei nu-i plătesc şi-n veci o ponegresc. Ci ea n-aude şi nu-i ia în seamă; învârte roata-n rând cu cei ce-s primi, ferice pururi, fără griji sau teamă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VII
”Drăcescul iureş care-n veci nu moare pe morţi îi poartă-n voia lui, orbeşte, şi crunt îi zbate-n apriga vâltoare. Iar când vântoasa-i smulge şi-o porneşte, ţâşnesc strigări şi vaier lung pe vale şi blesteme spre cel ce zămisleşte. Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiţi cei ce-au robit în gând puterea minţii poftelor carnale. Şi cum pe-aripi se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel şi ei se lasă duşi de vânt, în sus, în jos, de-a valma, fără stare, şi-n veci sunt puşi să se-nfăşoare-n caier, şi-n veci sortiţi să geamă şi să zboare.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul V
“C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind de mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mâini o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat’ pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ?” Lucian Blaga, ”Scoica”