”Când pleci, să te-nsoţească piaza bună, Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept şi biruie-n furtună. Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă. Necazul tău îl uită-ntreg pe prag. Căci neamul trebuie să-ţi fie drag Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.” Tudor Arghezi
„Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram… Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt… Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt… Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem… Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie… Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele…” Radu Stanca, ”Frunzele (Elegie de toamnă)”
„Cum să-mi împiedec sufletul să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău? Cum să-l înalţ deasupra ta spre alte lucruri, altundeva? O, cum, cum l-aş aduna lângă ceva pierdut în întunerec, într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând, ce nu se-ndepărtează când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind. Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine, ne împreună totuşi aşa cum un arcuş din două strune-un singur sunet scoate. Pe ce vioară suntem înstrunaţi? Şi ce artist ne ţine-n mâna lui, cântec cum altul nu-i?” Rainer Maria Rilke, ”Cântec de dragoste”
”Am căzut, fiindcă m-ai smuls Tu din Tine, Pentru că m-ai zvârlit am căzut… Aşa strigă toată eternitatea din mine. Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine, Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început, Vina mea s-a iscat în lut. Eu, a patra-ţi ipostază, ţip din ruine: Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine? Nu dragoste, nu milă, nu iertare, Vreau dumnezeiasca mea stare, Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut, Întregeşte-mă şi întregeşte-te Doamne iar cu mine.” Vasile Voiculescu, ”De Profundis”
”Alungă orice grijă şi rămâi cu inima curată asemenea unei oglinzi care nu reflectă nimic. Dacă vrei o oglindă curată, atunci priveşte-te în ea şi vezi adevărul ruşinos pe care ţi-l arată. Dacă metalul poate fi şlefuit ca să devină o oglindă, oare n-am putea şlefui şi o oglindă a inimii? Între oglindă şi inimă există o singură deosebire: inima ascunde taina, pe când oglinda o dezvăluie.” Rumi, ”Oglinda inimii”
”Luna a devenit o dansatoare la acest festival al iubirii. Acest dans al luminii Această sacră binecuvântare Această iubire divină ne arată calea spre o altă lume pe care doar îndrăgostiţii o pot vedea cu ochii lor arzând de pasiune. Aceia care s-au predat sunt cei aleşi. Odinioară, erau ca nişte stropi de lumină Acum sunt soarele strălucitor. Ei au lăsat în urmă această lume de jocuri amăgitoare. Ei sunt îndrăgostiţii privilegiaţi, care creează o lume nouă cu ochii lor aprinşi de pasiune.” Rumi, ”Îndrăgostiții sunt privilegiați”
„Aveai un fel de noapte în ochi și-un fel de glas, Că-n lupta de-a șoptitul, pe seară, m-ai rămas. Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare Ieșită de neunde, necum și la-ntâmplare, Și se trezește-n rouă din somnul ei închis, Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot. E-o proaspătă năvală a noilor parfume. Șarpele tău pătrunde, târâș, dintr-altă lume.” Tudor Arghezi
„Dacă-aş fi un brutar Aş coace o pâine Atât de mare, încât să satur Toată, toată lumea Care nu are de mâncare. O pâine mai mare ca soarele, Rumenită, parfumată Ca şi viorelele. O aşa pâine Ar vrea să mănânce Cei din India şi din Chile Săracii, copiii, Bătrânii şi păsărelele. Va fi o zi de păstrat în memorie: O zi fără foame! Cea mai frumoasă zi din istorie!” Gianni Rodari, „Cea mai frumoasă zi”
”Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti! Eu caut şi caut în ochii-ţi cereşti, Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta, Iubită, dorită, o gură — aşa! Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi — O ştii şi te faci că nu o-nţelegi! Şireată şi dulce — copil vinovat — De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aştepţi să-l fur de pe ochii-ţi profunzi Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi! Cu mâna ţi-acoperi tu ochii tăi dragi, Prin degete cauţi, nu râde, ci taci; Pedeapsa ce meriţi, columbă a mea, O gură-i. — Oh, dă-mi-o — mi-ai dat-o — aşa!” Mihai Eminescu, ”Frumoasă și jună”
”Ah, lume! Tirană lume! Nu te numesc cu alt nume, Decât roată-ţi zic că eşti; Căci câţi lăcuiesc în tine. Şi de dobândesc vrun bine Tu pe loc îi învârteşti. Şi d-unde stau la-nălţime Se văd la o adâncime Foarte groaznecă, încât Pururea a lor viaţă S-o petrec ca într-o ceaţă Prea cumplit şi amărât. Ci, de-l scoţi la arătare, Ţine-l tot în acea stare În care se nasc de mici; Că-ncai se deprind cu viaţă Bună, rea, până să-nvaţă Și rămân toţi mulţămiţi. Nu-l tot premeni schimbându-l, Din stări în stări înălţându-l, Ş-învârtindu-l ca-n dulap; Căci până să se deprinză, Binele să-l mai cuprinză Tu-l dai iarăşi peste cap. ALTUL: Ah, lume, lume tirană! Mă mir cui poţi tu să placi! Că toţi gust din a ta rană, Pe nimenea tu nu-mpaci. Plângând se nasc toţi în tine, Plângând creşterea-şi apuc, Plângând gust din al tău bine, Plângând din […]
”Cuvintele unui tânăr, în ceasul cel după urmă al vieții sale Ah, fraţii mei prea iubiţi, Plângeţi toţi şi mă căiţi! Cu durere suspinaţi, Ca d-un frate lăcrămaţi! Că fără vreme mă duc. De la voi ca un năluc; Nu la vrun osebit loc. De unde să mă întorc, Ci merg p-un drum neştiut. Şi la loc necunoscut, Nu ştiu la bun sau urât, La dulce sau amărât; Căci nu e să-l aleg eu, Să fie pe placul meu; Decât ştiu că-ntr-acest ceas Plec, mă duc, de tot vă las; Şi merg cu adevărat Într-un loc prea depărtat, De Unde nu mai gândesc. Nici nu mai nădăjduiesc A mai veni înapoi, Să mai fiu iarăşi cu voi. Ah, ce proaste năluciri Şi slabe adăpostiri! Mă rezimam cu păreri. L-ale tinereţii puteri Și la moarte nu gândeam, Ci o să trăiesc credeam; Dar acum văz că am fost. Fără de minte […]
”POETUL Tu eşti o undă, eu sunt o zare, Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sunt o stea — Iubita mea. IUBITA Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare, Eu sunt un flutur, tu eşti o floare, Eu sunt un templu, tu eşti un zeu — Iubitul meu. Tu eşti un rege, eu sunt regină, Eu sunt un haos, tu o lumină, Eu sunt o arpă muiată-n vânt — Tu eşti un cânt. POETUL Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un geniu, tu o problemă, Privesc în ochii-ţi să te ghicesc — Şi te iubesc! IUBITA Îţi par o noapte, îţi par o taină Muiată-n pala a umbrei haină, Îţi par un cântec sublim încet — Iubit poet? O, tot ce-i mistic, iubite barde, În acest suflet ce ţie-ţi arde, Nimica nu e, nimic al meu — E […]
”Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur, Raze care cad în valuri pe un sân ce n-am văzut, Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut. Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping — Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată, Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating. O atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere Mâna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară, Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara, Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surâzi cu ne’ncrezare?… […]
”Îngere palid, îţi e mister Cum că a lumei valuri şi şoapte Este durere şi neagră noapte Pe lângă cer? Nu ştii tu, înger, oare să zbori, Să laşi pământul, trista ruină? De-ţi place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pământul încă te ţine În nişte lanţuri ţesute-n rai. De mult zburai tu în lumi senine — De nu iubeai.” Mihai Eminescu, ”Îngere palid”
”Inima mea arde de iubire Şi toţi pot vedea această văpaie. Inima mea pulsează pătimaşă Ca valurile unui ocean. Prietenii mi-au devenit străini În jurul meu nu sunt decât vrăjmaşi. Dar eu sunt liber ca vântul, Căci mustrările lor nu mă mai ating. Mă simt acasă oriunde m-aş afla, Iar în iatacurile iubiţilor Eu pot vedea cu ochii-nchişi Frumuseţea dansând. În spatele vălurilor, Beat de iubire, Dansez şi eu În ritmul acestei lumi. Pentru că mi-am pierdut minţile În lumea mea de oameni iubitori.” Rumi, ”Inima mea arde”
”Dorința de Crăciun Eu mi-aș dori ca-n seara de Ajun, Cu nins de alb să vă sărute Cerul, S-aveți pe masă tot ce e mai bun, Și glas de îngeri să vă cânte lerul! Și mi-aș dori să ningă cu petale, Și zbor de fluturi pe-orice dușmănie, Iar celor care au în suflet jale, Să le aduc un strop de bucurie! Și mi-aș dori s-aveți lumina sfântă, Tot anul de la marea sărbătoare În Lerul care în curând vă cântă, Refrenul fericirii ce nu doare ! Și tare mi-aș dori ca Moș Crăciun, Să nu mai uite omul care-i trist, Iar din lumina Sfântului Ajun, Să le dea tuturor un ametist!”
“I’ve got my own moral compass to steer by A guiding star beats a spirit in the sky And all the preaching voices – Empty vessels ring so loud As they move among the crowd Fools and thieves are well disguised In the temple and market place Like a stone in the river Against the floods of spring I will quietly resist Like the willows in the wind Or the cliffs along the ocean I will quietly resist I don’t have faith in faith I don’t believe in belief You can call me faithless I still cling to hope And I believe in love And that’s faith enough for me I’ve got my own spirit level for balance To tell if my choice is leaning up or down And all the shouting voices Try to throw me off my course Some by sermon, some by force Fools and thieves are […]
”Uncheşul Haralambie şi-a umflat pieptul şi a slobozit viers mormăit din caval, ţinându-l într-o latură şi pipăindu-i cu degetele groase găurile. După îngînarea de melodie veche, sunet de caval amestecat cu voce nearticulată, moş Haralambie a ferit instrumentul şi a recitat tărăgănat cuvinte ca din dureri şi morminte neuitate. – Apoi, oameni buni, dragi oameni buni… Eu în Iorgu Irimia. Îmi luau simbria Cât cu voia, pic cu pic, Cât cu şiretlic: Preceptu’ cu dările, Popa cu cântările, Mândre cu gătelile, Ciocoi cu-nvoielile. Pentr-un an şi jumătate, Mi-au plătit slujba pe spate, De-am zăcut o săptămână Bolnav, într-o rână. Iar a zis din caval, îngânându-se cu austrul de-afară, atît cât îi trebuia ca să-şi aduca aminte urmarea. – Apoi, oameni buni, dragi oameni buni… Casă n-am, nici ce-mi aşterne, Pietrele mi-s perne; N-am prietini, nici părinţi, Nici ce trage-n dinţi. Mă tot bate-un gând şi-un dor, Îmi vine să mor. […]
”Am murit ca mineral şi am devenit plantă. Am murit ca plantă şi am devenit animal. Am murit ca animal şi am devenit om. Şi atunci, de ce să mă mai tem de moarte? Data viitoare când o să mor Îmi vor creşte aripi şi pene ca îngerilor. Însă eu mă voi avânta mai sus decât ei – Nici nu-ţi poţi imagina Ce voi deveni atunci.” Rumi, ”Ce voi deveni”
“Am zărit lumină pe pământ, Şi m-am născut şi eu Să văd ce mai faceţi. Sănătoşi? Voinici? Cu fericirea cum staţi? Mulţumesc, nu-mi răspundeţi. N-am timp de răspunsuri, Abia dacă am timp să pun întrebări. Dar îmi place aici E cald, e frumos Şi atâta lumină încât Creşte iarba. Iar fata aceea, iată, Se uită la mine cu sufletul… Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti. O cafea neagră voi bea, totuşi, Din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci. Amară.” Marin Sorescu, ”Poezii”
