“Părinte, trebuie să aleg calea suferinței!
Mi-ai apărut ca să mă uluiești cu lumina ta și să mă orbești… Dar și ca să te păstrez. (În timp ce mă aflam la Damasc, am cunoscut întâmplări ciudate, cazuri de fanatism fără pereche. Pot fi văzuți, acolo, orbi șezând turcește pe trotuare și ghicind viitorul celor nevoiași, făcând semne cu degetele în nisipul fin, întins pe-o batistă mare. Se spune că acești nenorociți și-au stins singuri lumina ochilor, la Mecca, cu fierul roșu al dervișului, după ce au văzut mormântul Profetului, a cărui imagine sfântă țineau s-o păstreze înfășurată în bezna eternă, ca o răscumpărare pentru această favoare supremă!)
La fel și eu vreau să te păstrez, închizând ochii în fața oricărei deșertăciuni omenești… Vreau să mă țin departe de această lume prea ocupată, prea înrobită de afacerile ei și prea grijulie pentru viața îndestulată…”

Panait Istrati