”O, tu, cel speriat de cruda Soartă,
Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul
Că toată firea – vie fie, moartă –
E-n mâna Celui ce-a zidit pământul?
Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul!
Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă.

Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare
O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime?
Cui să-i păstrez atâtea daruri rare,
Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime?
Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare.
Primit din mâna ta, e-n întregime
Mult mai frumos decât cel dinainte.
Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte!

Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt
Mărirea Ta şi să nu te slăvesc
În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt?
Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc!
Şi nici atâta har într-un cuvânt,
Cât să te cânt şi cât să dovedesc
Povara darurilor fără număr,
Pe care, Doamne, mi le pui pe umăr!

O, tu, cel necăjit, încredinţează În mâna lui Allah cel înţelept
Grijile tale! Sub eterna-i rază, Sufletul tău netemător şi drept
Va sta-ntre oameni răi ca sub o pază.
Nu vrerea ta, să ştii, ia lumea-n piept,
Ci vrerea-n care-s toate câte-aştepţi
A Celui înţelept peste-nţelepţi!

Nu deznădăjdui! Alungă toate Tristeţile şi gândurile-amare!
Oare nu ştii că deznădejdea roade Chiar inima celui mai dârz şi tare?
Deci lasă tot! Un vis de rob nu poate Nimic în faţa Celui veşnic mare.
Tu-n voia sorţii mergi – şi-ai să ai parte
De darul fericirii fără moarte!”

”O mie și una de nopți”