”Dar nu ştiu cât or fi de-adevărate.
Nu cred în basmele străvechi cu zâne:
Că doar îndrăgostiţii şi nebunii:
Cu minţile mereu înfierbântate,
Văd năluciri pe care nicidecum
Nu le-nţelege dreapta judecată.
Lunatecul, poetu’,-ndrăgostitul,
Sunt întruparea-nchipuirii goale.
Zăreşte unul demoni fără număr,
Câţi iadul însuşi n-ar putea cuprinde;
Acesta e nebunul. Celălalt,
Îndrăgostitul mistuit de dor,
Pe fruntea arăpoaicei desluşeşte
Întreaga frumuseţe a Helenei;
Poetu’,-n minunata lui beţie,
Pământ şi cer cuprinde-ntr-o privire,
Şi-acelor lucruri veşnic neştiute,
Cu pana le dă trup şi-nfăţişare;
Nălucii plămădite din văzduh,
El poate să îi dea sălaş şi nume.
Acesta-i meşteşugu-nchipuirii:
Cumva dacă scorneşte-o bucurie,
Ea naşte şi un sol care s-o poarte.
Sau, dacă-n beznă spaima se năzare,
Tufişurile le preface-n fiare.”

William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”