”Când în sfârşit m-am smuls din vălmăşia acelor umbre ce rugau rugare, ca să-şi aline-n cer nevolnicia,
„Lumina mea, tăgăduiai îmi pare”, am zis, pe-alocuri, că prin rugi se poate să-ndupleci cerul ca să-ţi dea iertare;
ori pentru asta ceata lor se zbate. Degeaba-i dar, nădejdea lor, părinte, ori spusa ta n-am înţeles-o poate?”
Grăi Virgil: „Ce-am spus nu mă dezminte
şi dacă judeci fără greş, fireşte,
ai să-nţelegi că dorul lor nu-i minte.
Drepatea sfântă-n cer nu se clinteşte fiindcă iubirea într-o clipă spală ce-aici mulţimea aşteptând plăteşte.
Cuvântul meu în câte-am spus nu-nşeală; căci ruga-acolo fiind de ceruri ruptă, nu izbutea să ierte de greşeală.
Cu grele pricini mintea ta se luptă: alungă-le, căci va veni solia şi vei gusta dintr-a luminii fruptă.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul” Cântul VI