”La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge.
„Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat,
nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare,
şi dacă-n cale ni se pun stihii,
să ne grăbim pe vechea-ne cărare.”
Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi:
„Să nu te temi, căci Domnul m-a-nvoit
şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri.
Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit.”
Aşa plecă preabunul meu părinte
şi eu rămas-am îndoielii pradă,
cu „vine-ori nu” luptându-mi-se-n minte.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VIII