Regele Ciprului, înfruntat de o femeie din Gasconia, din fricos ce era, se preface peste noapte în mare viteaz (povestire din ”Decameronul” lui Giovanni Boccaccio)

”Era rândul Elisei să asculte cea de pe urmă poruncă a reginei, dar ea, fără s-o aștepte, voioasă prinse a zice:
– Tinere doamne, se întâmplă adesea ca înrâurirea pe care nu izbutesc s-o aibă asupra unui om mustrările și multele pedepse s-o aibă în schimb o vorbă, nu spusă „ex proposito„, ci azvârlită la întâmplare. Și din spusa Laurettei s-a vădit aievea lucrul acesta, pe care eu socot să-l întăresc acuma cu o altă istorioară, ce-am să v-o spun de îndată. Căci orișice poveste, de-i vrednică, foloase aduce și ca atare se cuvine s-o asculți cu luare-aminte, oricare ar fi povestitorul.
Zic, așadar, că-n vremea primului rege din Cipru, după ce sfântul mormânt fu cucerit de Godefroy de Bouillon, se întâmplă ca o nobilă doamnă din Gasconia să pornească în pelerinaj la sfântul mormânt și la întoarcere, ajunsă fiind în Cipru, să fie batjocorită și terfelită de o ceată de mișei. Din care pricină femeia, care se tânguia zadarnic de una singură, sărmana, hotărî să se plângă regelui. Se aflară însă unii ce-o preveniră c-ar fi fost zadarnic să i se plângă lui, căci regele era atât de fricos și atât de slab de înger, încât departe de a răzbuna prin dreptate rușinea altora, el însuși îndura cu păcătoasă frică nenumărate mojicii, până într-atâta încât fiece om, de avea ceva la inimă, își vărsa focul făcându-l pe el de rușine și de ocară lumii. Femeia, auzind acestea, pierdu nădejdea dreptei răzbunări, dar vrând cu orice preț măcar să-și descarce focul, își puse în gând să biciuiască regeasca lașitate. Și, plângând de zor, se înfățișă regelui și-i zise:
– Stăpâne, n-am venit la tine ca să te rog să mă răzbuni de cele pătimite; în loc de răzbunare cutez a-ți cere să mă înveți cum izbutești să rabzi batjocura ce aud că ți se face zilnic, pentru ca învățând deprinderile tale, să rabd și eu supusă ocara ce mă arde, deși mi-e martor Dumnezeu, de-aș izbuti s-o așez în cârca dumitale, ți-aș așeza-o bucuroasă, de vreme ce te arăți a fi atât de mare meșter la pătimirea lor.
Regele, care până atunci fusese trândav și greoi, se deșteptă ca dintr-un somn adânc și din ziua aceea, începând cu ocara femeii pe care o răzbună cu strășnicie, se preschimbă în drept prigonitor al celor care pătau cu vorba ori cu fapta cinstea coroanei sale.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”