Tudor Arghezi – ”Mai sus”

”Astâmpărată foamea şi ispăşită truda.
Un neastâmpăr altul îţi înteţise ciuda.
Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe,
Ea se-ncepea-ntristată şi se sfîrşea-n tristeţe.
Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată,
Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată.
Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns,
După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns.
Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare
Zvîcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare.
Te tulbura năluca trecînd, ţi-era urît
Ca unui fără vlagă oştean posomorât.
În liniştea făpturii crai neliniştit,
Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit.
Deşi trezit şi slobod, te frămîntai că ţi-s
Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis.
De altfel, mărginirea-a vremelnică durată
Îţi e de-atunci rămasă şi astăzi măsurată.
O zi erai mai ager, şi alta mai amar:
Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar.
Trecuse parcă timpul de partea cealaltă.
Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă.”

Tudor Arghezi, ””Mai sus”