”S-o fi înstrăinat și Dragobete”

„S-o fi înstrăinat și Dragobete
Cutreierând al veacurilor mit.
Și a rămas în codru să aștepte
Fecioarele cu dor neprihănit…
Ori, poate, el, ce semăna iubirea
Și ghiocei în rol de pețitori,
Și-o fi pierdut în spațiu strălucirea,
Înlocuit cu alte sărbători…
Și, poate, l-a cuprins dezamăgirea,
Când a văzut că-n inimi nu răsare
Cea flacără ce înnoiește firea,
Stârnind în suflet freamăt și cântare…
Ori, poate, de prea lungă așteptare,
Năvalnicul flăcău curtenitor
Și-a preschimbat și inima în floare
Și s-a făcut în brazdă pe ogor…
Și-n primăveri cu secetă-n privire,
Ne spune că nu-i totul în zadar –
Că mai avem nevoie de iubire,
Cât mai păstrăm în inimă altar.
Și doar o zi pe an, atât mai cere
Al geto-dacilor de ieri moștenitor,
Să îi găsim un loc printre legende,
În românescul nostru Panteon…”

(”S-O FI ÎNSTRĂINAT ȘI DRAGOBETE…” Din volumul ”APOCALIPSA din NOI”)