Mihai Eminescu – ”La moartea lui Neamțu”

”Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă
Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer.
Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ.
Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat?
Şi-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,
De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum.
Şi imaginile-s şterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există) printre nori îşi face drum.
Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viaţa? Că-i martiriu să trăieşti?
Ai ştiut tu cum că moartea e un haos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti?
De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe când nouă-ncă viaţa e o cifră ne’nţeleasă
Şi-n zadar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.
În zadar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm măşina lumei cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.”

Mihai Eminescu, ”La moartea lui Neamţu”