”Şi tu plângi că Cel-de-Sus
N-are grijă de sărace,
Că ţi-e trupul frânt, răpus:
Nu a nimeni să-l îmbrace,

Lacrimi mari îţi prind de gât
Lungi zorzoane de nebună.
Lasă, nu mai plânge-atât,
Şterge-ţi ochii, te îmbună,

Uite colo: stele ies
Ca vărsatul şi pojarul,
În răsad aprins şi des,
Înţesat e Pălimarul;

Uite, cerul a mişcat!
Plecăciuni îţi face ţie.
Fruntea cerul ţi-a-nchinat
Ameţit ca de belie;

Cercuiţii – ochii tăi
¬Gem ca pietre-n tăvăluge,
Pe când guri de gol, în Văi
Înstelate, sus, îi suge.”

Ion Barbu, ”Domnișoara Hus” (fragment)