”Mă ridic în mâini pe marginea polobocului cu ovăz şi sar cu picioarele în seminţele reci şi alunecoase. M-am cufundat aproape până la genunchi. M-aşez cât pot mai bine pe zgrunţurii dedesubt şi trag capacul deasupra.
Întuneric, tăcere… Ghemuită în ascunzişul meu surd şi orb, încep a aştepta cu ochii închişi. Nicio mişcare, niciun zgomot. Am lăsat lumea undeva departe cu soarele strâns şi-am intrat în nefiinţa negrului. Îmi face impresia că m-am despărţit de viaţă, c-am pus capac luminii şi mişcării, izolându-mă în neclintire.”

Profira Sadoveanu, ”Mormolocul”