<>
Miercuri, 31 Ianuarie 2024 (completări aduse în iunie)
Ursitul meu,
Ce vei fi vrând tu să faci din mine și unde vei fi vrând tu să ajungem, nu știu, mie părându-mi-se că ție ți-a dat Dumnezeu atât de mult timp ca să mă cunoști, câtt să te și saturi de mine, în timp ce eu nici nu știu încă de vei fi fiind real sau nu, dar primesc acest ”vibe” că tu, nesătul cum ești, ai pofti să-mi mai pătrunzi în gânduri, curios fiind să descoperi cum te mai judec sau cum te apăr. Află, prin urmare, că norii s-au mai risipit, că ploaie nu mai am a-ți turna în cap decât pentru faptul că te-am rugat și te-am implorat iarăși să vii, să mă ajuți, lucruri pe care nu le faci, cu toate că, pândind de la distanță, tot ai mai vrea să cunoști ce simt și ce scriu. Începusem să scriu o parte intermediară, lăsând-o neterminată. Am iarăși dureri în brațe, în umeri și în gât, deci în coloana cervicală, zac de trei săptămâni, de-abia mi-am revenit puțin. Ia, deci, de citește ceva ce-am scris de curând ca să te veselești și ca să te rușinezi, precum sper că te vei și rușina, în timp ce eu zac și plâng și te aștept degeaba.
Ai înțeles, ursitul meu, din toate câte ți le-am povestit de-a lungul atâtor ani, că orbirea mi-a fost cauzată de un puternic șoc emoțional pe care l-am trăit la vederea unei scene atât de dezagreabile pe care mecanismul psihic al organului vederii l-a perceput, datorită tonalităților sale afective intrinseci, drept ceva odios, o hidoșenie? Că am dovedit că această orbire a avut cauze cu mult mai profunde, fiind de naturăă karmică, este un adevăr concret asupra căruia nu voi stărui în clipa de față în care vreau numai să pun tot accentul pe acest cumplit și neplăcut sentiment pe care l-am simțit în cursul zilei de 1 Noiembrie 2013, când am suferit accidentul cerebral. Ființa Profundă a îngăduit să primesc o atât de bogată experiență spirituală practică în Universul interior încât să mă simt în măsură să spun că, în privința vindecărilor, foarte eficient este exercițiul de a inversa consecința, precum este și orbirea mea, prin inversarea cauzei. Ține, prin urmare, de raționamentul deductiv elementar să înțelegi că, pentru ca eu să izbutesc să inversez cauza care m-a orbit, fiind vederea unui lucru perceput drept scârbos și hidos, mecanismul psihic al vederii trebuie hrănit cu percepția că privește la o altă scenă cu mult mai frumoasă și mai agreabilă, chiar și în condițiile în care ochii trupului fizic nu văd. Emoția este, în aceste condiții, catalistul. Ți-am dat aceste amănunte extrase din concluziile și din reflecțiile mele ca să-ți pot povesti iarăși foarte drăgălașa trăire pe care am avut-o în noaptea Sfântului Andrei, când se obișnuiește să se viseze ursiții. Să-ți reamintesc unele detalii pe care ți le-am mai spus o dată. Contactul cu acela care pretinde că este sufletul tău a fost atât de extraordinar de vivid, ca toate celelalte trăiri sublime în privința cărora am puternica percepție că sunt dirijate și regizate cu complicitatea Tatălui Ceresc, toate aceste trăiri având anume simptome care le fac inconfundabile. Percepția contactului direct și atât de intim cu Zburătorul meu a fost atât de intensă, încât simțeam emoție în starea sa cea mai pură. Simțeam, prin urmare, cum se genera și cum se fabrica emoția în laboratorul propriu, trebuind săă adaug că și alte percepții se exprimau tot atât de viu, căci la un moment dat, trecându-mi buricele degetelor peste umerii tăi, am perceput transpirație pe spatele tău, neîndoios trebuind că Dumnezeu îmi dădea voie să am o percepție asupra sacrului foc mistuitor al Mamei Divine Kundalini fiindcă degetele mele la șira spinării tale au vrut să ajungă. Însă acum nu vreau să reproduc și cuvintele pe care ni le-am spus, cuvinte care se transmiteau de la o conștiință la alta fără ca vreunul să deschidă gura ca să vorbească.
Mai ales această din urmă scenă stăruie în amintirea mea, la această scenă mă întorc când mi se face sete și foame din cauza dorului, scenă pe care trebuie să o descriu cu multă băgare de seamă din cauza conținutului său atât de personal. Aproopierea dintre noi nu ajunsese încă la contopirea totală, eu simțindu-mi făptura încă expusă privirilor tale. În același timp, ochii mei te urmăreau în întreaga ta alcătuire, fără ca tu să fi fost tot atât de expus privirii mele precum eram eu expusă privirii tale, continuând să-ți urmăresc orice mișcare, orice gest, simțindu-mi psihicul cum se concentra profund pe nevoia de a-ți anticipa următoarea mișcare ca să știu din timp dacă să te las sau nu să faci asupra mea acel gest pe care ai fi vrut să îl faci și pe care eu nu îl cunoșteam, neștiind dacăă avea să fie ceva care să-mi placă sau să-mi displacă. Când, însă, ochii tăi s-au oprit asupra unei anumite părți a trupului meu, și privirea mea s-a concentrat la maxim pe întreaga scenă, psihicul meu fiind în măsură să digere în timp real toate amănuntele pe care le constatam prin intermediul ochilor, impresia primită fiind de așa natură că centrul emoțional reacționa spontan, fabricând energie pe care o emanam de la un vehicul la altul, deci din psihic în corpul de energie vitală, coborând în corpul fizic. Am continuat atunci, Marius, să te privesc, observând toate detaliile scenei care îmi determinau emoția să devină responsivă, eu văzându-ți alcătuirea și forma trupului, ochii mei constatând unghiul la care îți era aplecat trupul ca să mă poți și tu privi îndeaproape, mișcarea flexibilă și atletică a trupului tău aplecat deasupra mea care mă împiedica să te văd în întregime. Apoi, când ochii tăi s-au oprit asupra acelei palme de epidermă de pe trupul meu pe care nu o voi numi, gura ta s-a apropiat de acel loc ca să soarbă. Când buzele tale s-au lipit de acel petic al corpului meu, ochii mei au fost atât de mișcați și de impresionați la vederea acestui mărunt amănunt, că mi-a împins percepția suprasensibilă în încăperi cu mult mai adânci, mai îngropate, mai refulate în subconștient, trezind amintirea dureroasă a unor experiențe trecute. Când, deci, buzele tale s-au oprit asupra trupului meu ca să mi-l sărute pe acel singur petic de epidermă, mie mi-a fost adusă în atenția conștientului percepția stranie, dar deosebit de vividă, a faptului că în acel extrem și deosebit de precis punctișor de pe trupul meu se află o acumulare de energie atât de toxică și de otrăvitoare ale cărei ramificații ajungeau până la nervii mei optici, vătămându-i. Adevăr îți mărturisesc, ursitul meu, că Ființa Profundă mi-a îngăduit să percep, în acele clipe, această deosebit de precisă toxină de pe nervii mei optici, toxină acumulată undeva în corpul de energie vitală, însă generată de mecanismul psihic al vederii prin intermediul emoției, deci și al tonalității afective a ochilor. Căci având percepția acestui venin, am cunoscut ce este, de unde a venit, ce a cauzat pătrunderea lui în trupul meu și în ochii mei și pe nerbii mei optici ca să mi-i îmbolnăvească. Însă îmi este atât de rușine să desscriu și conținutul acestei percepții asupra originii acestei energii vătămătoare, încât mă văd nevoită să păstrez acest singur detaliu pentru cugetul meu. Suficient de știut este că percepeam acea energie vătămătoare ca fiind generată de o foarte puternică emoție ce fusese cauzată la vederea unui lucru pe care îl percepusem ca fiind extrem de urât, de neplăcut, chiar grețos, detestabil, că acel lucru, o perversiune, fusese forțat asupra mea și asupra trupului meu, determinându-mi acea stranie percepție despre care nu de puține ori am vorbit în trecut, anume aceea a siluirii mele, că, în fine, acea energie îmi ardea nervii optici, scurtcircuitându-i. Dar când buzele tale s-au oprit chiar asupra acestei palme de țesut de pe trupul meu, Marius, să mă crezi când îți spun că ți-am perceput gura drept ventuza unei lipitori pe care vracii o folosesc ca leac pentru a tămădui trupul unui om îmbolnăvit de fel și fel de otrăvuri, ventuza gurii tale sorbind din acea acumulare de toxine care începuse să se deșarte încetul cu încetul, eu percepând acest proces de ”dializă”, ca să folosesc acest termen medical, ca ramificându-se și urcând până la nervii mei optici în care simțisem sila și repulsia la vederea aceleiași scene din trecut, în care jucaseră alte personaje în decoruri asemănătoare. Când am avut, în cele din urmă, percepția momentului prezent, când am simțit și am înțeles, prinn urmare, că nu mă aflam în acel decor dezgustător din trecut, ci m-am simțit în prezența ta și în mâinile tale, emoția acelei clipe a substituit-o pe cea care îmi vătăma nervii optici, ochii mei continuând să rămână deschiși ca să nu piardă niciun detaliu, întreaga mea făptură începând să zvâcnească, cuprinsă de un anume sentiment care se numește bucurie. Dar până la bucurie să-ți mai povestesc, Marius, despre cum am perceput, privindu-ți întreaga alcătuire și fizionomie care nu se lăsau descoperite ochilor mei în întregime, că puternica și foarte intensa emoție pe care o simțeam față de tine era atât de bogat încărcată de energie, iar că această energie emoția mea o descărca pe nervii optici, inversând cauza inițială care mi-i îmbolnăvise! Mai mult decât atât, mă simțeam atât de pătrunsă de spontaneitatea ecelei scene ale cărei detalii le observam cu ochii , încât corzile vibraționale și sensibile ale acelei dureri au zvâcnit de emoție, reacționând de plăcere. Într-adevăr, vederea tuturor acestor amănunte ale contextului în care simțeam că mă aflu împreună cu tine îmi producea bucurie și plăcere, substituind sentimentul foarte dezagreabil de dinainte care îmi provoca silă și scârbă și pe care îl descopeream refulat, îngropat în procese psihice subconștiente.
Numai puțin trebuie să mai adaug despre această sublimă scenă pe care o forță dincolo de noi a îngăduit să o trăiesc în Universul interior, în noaptea Sfântului Andrei, anul trecut, când sufletul îmi era mult împovărat de mâhnire față de tine. Câtă vreme aceste detalii ale intimei noastre apropieri se desfășurau rând pe rând, fără ca eu să pierd din vedere niciunul, sufletele noastre își vorbeau, chiar în pofida faptului că tu, cel puțin, îți foloseai gura pentru alt scop decât acela de a o deschide ca să vorbești, vindecându-mă pe mine în schimb. Astfel am purtat un dialog pe calea telepatiei, eu rugându-te, ca de fiecare dată, să vii, să te pot cunoaște și trupește, tu răspunzându-mi precum ți-am destăinuit la sfârșitul anuului trecut, când am descris această drăgălașă experiență pentru prima oară.
– Înțelege că nu pot să vin acum, mi-ai mărturisit, prin urmare, tu, acest refuz al tău de a veni la mine rănindu-mă și supărându-mă parcă mai mult decât oricând, eu zicându-ți:
– De ce? De ce nu poți să vii? așa de mult vrând să cunosc motivul încăpățânării tale, suferind destul de mult și refuzând eu însămi să mai aud încă o respingere din partea ta.
– Fiindcă mi-e rușine, mi-a mărturisit sufletul tău, răspunsul său descărcându-se în moalele capului meu, de parcă nu l-aș fi auzit cu urechile propriu-zise, ci cu un alt simț subtil de care mă foloseam ca să te aud și ca să îți vorbesc.
Zicându-mi aceste cuvinte, acesta care îmi vorbea și care pretindea că vorbește în numele tău, Marius, și-a însoțit cuvintele de câteva imagini pe care le-a proiectat în sufletul meu, deschizându-se în fața ochilor mei suficient de mult încât să-mi permită să îi percep și să îi simt emoția, să i-o intuiesc, să înțeleg de unde vine, ce anume o cauzează, mai precis. Vreau să zic, ce cauzează această rușine, Marius, pe care sufletul tău mi-a confesat că este motivul care te împiedică să vii la mine și în lumea vizibilă a materiei. Însă această cauză ce mi s-a descoperit trebuie să rămână și de aici înainte un mister, trebuind ca buzele tale carnale să se dezlipească odată și-odată, pentru ca gura ta să-mi mărturisească, pe viu grai, acest motiv care m-a consolat atunci, fiindu-mi revelat, dar care nu mă mai consolează deloc acum. Trebuind să nu uit de imaginile pe care sufletul tău le-a proiectat într-al meu, cât timp mi-ai vorbit în aceste ultime clipe ale contactului nostru, iată, ele dezvăluiau scena unui tren care intra în gară, cu șuierăturile și pufniturile obișnuite, chiar dacă domol și fără grabă, vocea mea lăuntrică învățându-mă să folosesc termenul englezesc ”aloof” ca să descriu, prin acest singur cuvințel, esența întregii scene a trenului care intra în gară, metaforizând, subtil, cauza rușinii tale. Aceste litere ale prețiosului cuvânt ”aloof”, Marius, dacă le inversezi un pic, dau ”a fool”. Un prost…
Dar până să intuiesc mărturisirea prostiei tale pe care mi-o confesase sufletul tău, voi mai stărui numai alte câteva clipite asupra rușinii tale mărturisite, căci la foarte scurt timp după aceea m-am simțit adusă înapoi, trezindu-mă în trupul fizic. În Lumile interne sufletul tău tocmai urma să schimbe unghiul abordării trupului meu, eu continuând să privesc toate mișcările tale cu viu interes, nu fără oarecare teamă, această din urmă mișcare a ta eu anticipând-o cu foarte intensa bucurie care mi-a apropiat percepția de sentimentul unei bucurii absolute, a extazului, amănunt care m-a făcut să-mi simt nervii optici, îndată revenită în corpul fizic, excitați de un voltaj electric suficient de ridicat, încât să-mi fie dați ochii peste cap, odată ce am avut percepția lor în corpul fizic.
Iată cum, Marius, bucuria și plăcerea vederii tale, intens stimulate dincolo de zidul somnului, au condus, în noaptea Sfântului Andrei, la toate aceste manifestări emoționale, organice, fiziologice și nervoase, Ființa Profundă dându-mi voie să percep acest adevăr fundamental, prin experiență directă, care se referă la vindecare, pentru ca aceasta să se înfăptuiască trebuind ca acea cauză care a originat boala să fie identificată, oricât de obscură ar fi, pentru ca, mai apoi, această cauză să fie inversată pentru ca și consecința să se inverseze, determinând vindecarea. Ursitul meu, Marius al meu, cât de grabnic m-aș fi vindecat de această orbire de te-aș fi avut în preajmă de la bun început, când chiar de la bun început, din 2014, eu am cunoscut, în chip intim și profund, că prin intermediul unui bărbat aveam să mă vindec, intuindu-mi de atunci cauza emoțională care mă orbise. Ce simplă ar fi fost această vindecare, de ar fi avut orbirea mea numai această cauză emoțională, oricât ar fi fost de profundă sau de obscură, pe care ți-am descris-o și în aceste rânduri, fiind vorba despre vederea unor anume lucruri pe care mecanismul psihic al vederii le percepe drept silnice, hidoase, neplăcute în context cu sexul opus! Cât de simplu ar fi fost, deci, să mă vindec, când iată că iarăși mi s-a dovedit că ție îți stătea în putere să fii vindecătorul meu, tămăduind această cauză emoțională care mi-a răpit lumina ochilor. Cât de curios este acest adevăr concret care mi se descoperă despre tine, Marius, cât de curios și de ciudat este faptul că vederea ta îmi produce o atare plăcere, încât să inverseze cauza și consecința bolii mele, tu trebuind, însă, să înțelegi că această bucurie nu se datorează vederii tale de la distanță, ci vederii tale din apropiere, deci a cunoașterii tale. Ce ușor ar fi fost, prin urmare, să mă vindec de orbire, dacă această orbire ar fi avut drept cauză numai această cauză emoțională. Însă orbirea mea a avut cauze cu mult mai profunde, cauze karmice, cauze care nu s-au lăsat ușor descoperite înțelegerii mele, ci din contră, trebuind să muncesc și să trudesc cumplit, suferind îngrozitor de mult, adăpostindu-mă sub acoperământul priceperii Ființei Profunde care m-a călăuzit până în pânzele albe pentru a-mi deschide iarăși ochii către lumină, inversând cauza karmică, tu fiind, ursitul meu, răsplata și consolarea lui Dumnezeu Care nu-și râde de via rană a mea, acea rană emoțională care mi-a cauzat, în fond, primul atac cerebral, în timp ce tratamentul primit pe perioada spitalizării a dus, prin alterarea drastică a corpului de energie vitală, prin ace și seringi și branule și intravenoase și medicamente, la orbirea mea totală, această boală autoimună fiind o consecință a karmei mele cu mult, mult mai greu de inversat decât cauza emoțională de suprafață pe care vederea ta, Marius, mi-o vindecă.
