Nicolae Labiș – ”Miorița”

”Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se plânge fluierul de fag.
Inima mi-o strânge şi-mi pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros şi drag.
Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea îşi descântă-n fluierul de os…
Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă
Acest cântec trist şi luminos.
Se îngână lin linişti în arin,
Tremură la stână fluierul de soc.
Măicuţă bătrână cu brâul de lână,
Ce mai câţi bătutul de noroc?
Brâul tău din copcii s-a desprins — târzii,
Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună…
Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii
Când la stână fluierele sună?
El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vânturi scuturate,
N-are să mai poată mândrul ciobănel
înaintea ta să se arate…
Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă…
Osteneşti… O clipă numai să te-opreşti.
Odihneşte-ţi ochii în afund de zare…
Vai, pe zare-n nouri — turmele cereşti —
Şi-auzi glasul tragicei mioare…
De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?
Despletit ti-i părul — albă vâlvătaie…
Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări
Mioriţa laie, bucălaie…
* * *
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Stau câteodată împietrit şi mut
Să-nţeleg o clipă nenţelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut…”

Nicolae Labiș, ”Miorița”