Wallflowers

”Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi. Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare Doar sărutări şi-mbrățişări fierbinţi? Ades, în loc să cugete, ea râde, Săruturile-năbuşesc idei, Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic, Făptura ei şi mersul lin al ei. De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost — Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea mă va privi ciudat Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere. Îi va fi greu. Şi mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o să urmeze. Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze.” Nicolae Labiș, ”Dragostea”

”S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit. Pasărea cu ciont de rubin, Iar mâine Puii păsării cu ciont de rubin, Ciugulind prin ţărână, Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă…” Nicolae Labiș, ”Pasărea cu ciont de rubin” (Note: Versuri dictate de N. Labiş din spital, în dimineaţa de 10 decembrie 1956, câteva ceasuri după accident.)

”Şi vântul de toamnă şi noapte şi chinuri revine Şi mi-a mai murit o iubire, în suflet lăsând Dureroase canale ce-odată fuseseră pline De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vânt. Toamna se-agită cu gleznele vinete-n ploaie, Trupul bătrân învelindu-şi în zdrenţe de foi, Razele lămpii elecrice-n vânt se îndoaie, Dansează sinistru în pomi şi-n oglinzi de noroi. Amintirile zac ciuruite de-atâtea erori În spitalele mele şi nu vor să moară odată, Le-năbuş în ritmuri, în crini, în idei şi vapori, Şi ele-aiurează ciudat şi se zbat şi m-arată. Cum vântul de toamnă şi noaptea şi chinuri încinge Lumea cu urletul lui răguşit, uriaş, Micşorând şi mărind depărtările; cum sub meninge Amintirile zac aiurind; cum dansează-n oraş Razele lămpii electrice; cum se dezbină Stuful subţirilor ploi între maluri de zid, Mă gândesc la pescarii din delta cu voci în surdină, La prietenii mei care-noată în frigul putrid Şi […]

”Aievea nu şi nici cu-nchipuirea Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam în vremea unor basme petrecute, Când se făcea că un copil eram, Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute, Când mă-nstelam cu flori, când nu eram. Văd o-nserare plină de lumină Plutind pe bucla unui brâu de brad, în mijloc e poiana-n lună mată, Şi-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altădată Aşa precum pe mine l-a chemat. Tabloul se apropie şi creşte, îl am în faţă ca un ochi deschis. Copilul mişcă buzele şi-ngaimă: „Eşti rău, străine — te-am văzut şi-n vis„… Şi buzele îi tremură a spaimă — „Eşti rău, străine, pleacă„ — mi-a mai zis. „Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte! De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac? Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.” „De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac.„ Şi-năbuşit a trebuit să tac. „Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu, Dar […]

”Să ne păzim cu grijă de al uitării val Cunoaşterea culeasă cu trudă, dinafară. Dacă-am pierdut o dată un adevăr vital, Îl regăsim mai greu a doua oară. Cuprins de somnolenţă, uitam odinioară Esenţa vremii noastre; şi ca s-o aflu iar, Pe drumuri încâlcite sub soarele de vară, Am străbătut un dureros calvar. Credeam că se cuvine să împlântăm hangere Doar în putreziciunea aflată între noi, Că, mai presus de toate, în viaţă ni se cere Să măturăm ograda de gunoi. Să ardem, da, gunoiul ce aerul împute! Acestea toate însă ar fi fără folos Dacă-am uita că-n faţă duşmanul îşi ascute Pe gresie cuţitul veninos. Adună inerţia în faţa noastră oaste, Gătit de luptă fie deci orişice bărbat, Dar să stârpim — destoinici — şi-n rândurile noastre Tot ce-i de inerţie cariat. Această luptă dublă s-o ducem treji şi duri, Uniţi şi-n suferinţe, uniţi şi în victorii, Precum uniţi […]

”Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bătături mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întărit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multă încordare Şi cer gândirii proaspăt înţeles. Cerinţa lor e mult mai hotărâtă Când fruntea grea mi-o sprijină ades. încep să bag de seamă, în sfârşit, Că multe îmi rămân neînţelese, Că-n orice fapt sunt adevăruri mari De care-odată nu părea să-mi pese. încep să simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaşte-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flămând, De-a le cunoaşte pure, fără haine.” Nicolaee Labiș, ”Palmele”

”Doamne, ce noapte s-a scurs! Cât de frumoasă e ziua Şi viaţa lucidă de zi! Prieteni, vă scriu o scrisoare, Cred c-am avut un vis rău, Se făcea c-a venit, străvezie, O fată ce nu se mai află, Se făcea că am stins un incendiu Noi cei ce aici ne iubim. Prieteni, sunt vise haotice Care se-ncheagă atunci Când ziua gândirea colindă Spre mari bucurii şi primejdii Şi când dureroase aduceri aminte Ne tulbură. Dar dacă va fi un război Şi noi nu vom face destul Să nu fie, Şi dacă cu toţii sperăm: — Vom trăi mai departe — Ce nopţi vom avea noi apoi, Ce vorbe-am putea să mai spunem Umbrelor scumpe şi îngrozitoare Şi multe, mai multe atunci? Trăim bucurii şi mâhniri, Nopți zbuciumate ori calme, Zile voioase ori triste (Albe şi negre cocoare), Fluviul vieţii se scurge încet, încărcat şi deplin. Dar vinele noastre palpită De-o […]