Wallflowers

”Cu lacrimi vădesc Ce jale m-apasă c-am fost părăsit, Cu strâmb jurământ înșelat și mințit. Când dragoste, tu, în suflet mi-ai pus-o Pe-aceea ce-mi smulge zadarnic suspin, Vădit-ai într-însa Atâtea virtuți, încât pentru dânsa Ușor de răbdat îmi părea orice chin, Căruia-n minte Și-n dorul fierbinte Loc i-ai fi dat; dar azi, c-am greșit Știu bine, și focul mă arde-ndoit. Lumină în mintea-nșelată mi-a pus Chiar dânsa, iubita și viața mea toată, Plecând de la mine; Când eu, sărmanul, gândeam că mă ține Mai drag printre dragi și slugă plecată, Ea, fără-ndurare De chin și dogoare, În inima ei pe altu-a primit, Pe mine de-a pururi m-a izgonit. Când prins-am de veste că sunt alungat, În suflet un plâns dureros m-a cuprins Și stăruie-n el Și blestem azi ziua și ceasul mișel Când chipul ei dulce simțirea mi-a prins, Cu roșii bujori Din obrajii de flori. Credința, nădejdea și focul […]

”După cum s-a mai spus și într-alte rânduri aici, deși iubirea se adăpostește cu dragă inimă în casele bogaților, nu ocolește totuși nici casele sărmanilor, ba dimpotrivă uneori cu atâta strășnicie și-arată fața în ele, încât și cei săraci ajung să tremure de ea ca de un stăpân atotputernic, cum tremură bogații.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

”Gisippo îi răspunse: – Titus, de-mi este îngăduit în numele prieteniei care ne leagă pe amândoi să te silesc a-mi face voia fără de nicio împotrivire din parte-ți, ăsta e prilejul de care mă voi folosi; iar dacă tu n-ai să te îndupleci de bună voie să m-asculți, voi face totuși ca Sofronia să fie a ta cu sila și cu puierea ce se cade s-o folosești când este vorba de binele unui prieten. Eu știu cât sunt de mări puterile iubirii și știu că nu o dată, ci de nenumărate ori i-au dus pe îndrăgostiți la moarte; tu ești așa de aproape de ea, încât nu mai poți da înapoi și nu-ți mai poți înfrânge plânsul; dac-ai urma într-acest chip, te-ai prăpădi cu zile și eu de bună seamă că ți-aș călca pe urme. Deci, chiar de nu te-aș îndrăgi din alte pricini, viața ta mi-e dragă, căci prin […]

”Grațioase doamne, domniile-voastre poate n-ați auzit încă în ce chip poți să-l vâri pe necuratul în iad; de aceea vă voi spune eu, fără să ies de pe făgașul poveștilor de astăzi; iar dumneavoastră, învățând cum vine treaba asta, s-ar putea s-ajungeți în rai, și să pricepeți totodată că dragostea, deși se adăpostește mai bucuroasă în palate și-n încăperi luxoase decât în jalnice bordeie, totuși nu-i scris niciunde că nu-și poate vădi puterea și prin păduri stufoase, prin munți stâncoși și peșteri neumblate; drept care ne putem da seama că-n lumea asta toate supuse sunt puterii ei.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

”Cine-ar cânta, de nu cânt eu, ce-n mine port mii de doruri împlinite, cine? Vino, iubire, tu izvor de bucurii, izvor al împlinirii și al nădejdii toate; vin’ să cântăm puțin, nu bietele suspine, nici dorurile vii, ce bucuria ta mai dulce mi-o arată, ci doar văpaia, chin și fericire-n care ard deplin, cântându-ți ție slavă, iubire, numai ție. Când m-a cuprins văpaia ta cea dragă, din primul ceas tu mi-ai adus în cale un tânăr prea frumos, cum nu-i mai mândru-n lumea-ntreagă, nici mai viteaz când poartă zale și nici mai inimos. Iubirea arde-n mine atât de luminos, încât cu tine cânt de drag și bucurie. N-am gând mai dulce altul decât îmi e să știu că mulțumită ție îi sunt la fel de dragă pe cât îmi e și el; aleasa fericirii de mi-a fost dat să fiu pe-acest tărâm, pentru credința-ntreagă ce-i port, socot la fel să […]

”Plăcute doamne, tare-i greu să știi ce anume ar fi spre binele cuiva. Căci, după cum se întâmpla adesea, unii, gândind că dacă ar fi bogați s-ar pune la adăpost de rele și-ar duce un trai lipsit de griji, nu numai că se roagă cerului să le împlinească voia, dar pe deasupra se mai zbat și singuri, fără a se da înapoi de la nici o trudă sau primejdie ca să-și ajungă ținta; iar după ce au ajuns bogați, se pomenesc ca din senin că dau peste un tâlhar, care, râvnindu-le avutul, se pune și-i omoară pe ei, sărmanii, care mai înainte, așa săraci cum se aflau, țineau totuși la viață. Alții în schimb, prin mii de lupte primejdioase și prin vărsări de sânge -sânge de frate sau de prieten – ajunși din simpli oameni de rând la treptele măririi, crezând c-au dobândit marea fericire, fără a mai pune la […]

”Prealuminate doamne, cu cât vorbești mai mult despre întâmplările rânduite de soartă, cu atât mai multe lucruri găsești a spune despre ele, dacă le adâncești: și asta nu e de mirare, căci, dacă stai să te gândești, toate acele lucruri pe care noi prostește le socotim c-ar sta în puterea noastră sunt toate în mâna sorții care pe toate le preschimbă după ascunsa-i judecată și fără de răgaz le mută, fără a urma într-aceasta vreo rânduială anume care să poată să ne fie și nouă cunoscută.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

”Or, tot strângând Erminio și înzecindu-și avuțiile, se nimeri o dată să ajungă la Genova un curtean destoinic, cu purtări alese și iscusit la vorbă, pe nume Guiglielmo Borsiere, ce întru nimic nu semăna curtenilor de astăzi: căci spre rușinea obiceiurilor stricate și vrednice de hulăa celora ce astăzi ar vrea să li se zică domni și să fie socotiți că atare, spre rușinea lor, zic, mai nimerit ar fi să li se zică măgari, crescuți cum sunt, nu pe la curți de domni, ci-n pleava și gunoiul drojdiilor omenești. Căci de unde în trecut menirea lor era să aducă pururi pace, de se iscau războaie sau certuri între domni, să lege nunți, și cumetrii, și bună prietenie, ori prin plăcute vorbe s-aline inimile ostenite și să desfete curtea, iar prin dojana lor usturătoare de părinte să lovească în cei netrebnici (și toate acestea pe-o plată de nimic), astăzi curtenii […]

”De aceea, auzindu-mi povestea, nădăjduiesc că pe viitor veți fi cu mai multă luare-aminte în răspunsurile voastre la întrebările ce vi se vor pune. Trebuie să știți, prietene dragi, că după cum prostia îl nenorocește adesea pe om și-l duce la sapă de lemn, tot așa înțelepciunea îl scapă pe înțelept de cele mai cumplite neajunsuri și-l pune la adăpost de rele. Că prostia îl poateaduce pe om la sapă de lemn e lucru dovedit, și pilde despre aceasta poți întâlni la fiecare pas; de aceea nu-i cu cale să vi le înșir și eu acuma, când bine știm că, zilnic, și-o mie poți vedea. Am să vă arăt în schimb, cu o mică istorioară, cum izbutește înțelepciunea să scoată omul din impas.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

”Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-l vadă creștinat vreodată, se duse la el și împreună se bucurară de întâlnire. Iar după ce-l lăsă să se odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfântul părinte, despre cardinali și despre toți ceilalți curteni. La care evreul răspunsepe dată: – Bătu-i-ar Dumnezeu pe toți, fără cruțare! Și zic așa, căci de-am văzut eu bine, n-am întâlnit pe acolo nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pildă grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie și alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putință), încât aș zice că întreaga curte e mai degrabă un furnicar de uneltiri drăcești decât lăcaș de făpturi creștine. Și, după câte îmi pare mie, socot că sfântul vost’ părinte și toți ceilalți cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri și care cu ce-apucă să facă praf și pulbere […]