George Bacovia – ”În ceață”

”Murea prin seară strada şi zilnicul ei muget…
Asemeni unei râncezi îngrămădiri de seu.
Un nor se prăvălise pe streşini – iar pe cuget
O bură de-nnoptate tristeţi cădea mereu.

Se-amestecase ceaţa din noi cu cea din slavă…
Şi, silnici, paşii noştri trezeau – o cât de rar!-
Ecouri fără nume, prin linişte buhavă
Din acel trist şi umed sfârşit de Făurar.

Intrasem în penumbra stâpânitoarei unde
Strivite-n vrăjmăşia puterilor din jur,
Nici sufletele noastre nu-şi mai puteau răspunde
Iar vorbele şoptite loveau greoi şi dur.

Hordii întregi de duhuri, lungi stoluri de destine
Îşi împleteau în preajmă înfricoşatul rit:
Căci blestemul căzuse… În gândul meu şi-n Tine
Biruitor pustiul scurma… Şi ne-am oprit

Să cercetăm o clipă răspântia şi bruma
Şi-am stat, şi-am stat sub neguri, de asprul ţărm legaţi:
Doi arbori singuratici şi desfrunziți de-acuma,
Pe unda ne-nturnată a orei înclinaţi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ne prăbuşeam … Când iată că, înclinând privirea
Acolo, jos, pe crusta de caldarâm şi lut,
Zărirăm două umbre unite: contopirea
Sălbatecă, informă, a marelui Sărut.

Păreau a nu cunoaşte nici piedici nici osândă.
Zăgazuri pământene n-aveau… Alt Demiurg
Le stăpânea, desigur, cu-o pravilă mai blândă
Făptura lor ciudată şi vecinicul amurg.

O, simplă înfrăţire, pătrunderea fu oarbă!…
– Când, când, interioarele mări vor izbuti
Ca ele să se-mbine, ca ele să se soarbă?
Când învelită-n caldul sărut, to vei topi

O, spune-mi: deşi drumul al astăzi sulf şi zgură,
Din depărtatul şipot îmi va fi dat să beau?
– Şi-om prelungi povestea, ce-n lumea lor obscură
Imaginile noastre de umbră, începeau?…”

George Bacovia, În ceață”