Despre jumătăţi de măsură şi alte probleme amoroase

 Ficţiune mondenă  Comentariile sunt închise pentru Despre jumătăţi de măsură şi alte probleme amoroase
Apr 112016
 

My Dear,

Dacă mă apuc să îţi vorbesc acum despre toate lucrurile care vor urma, e pentru că m-ai văzut dezbrăcată de o duzină de ori deja atunci când vii să mă tragi de picior noaptea şi îmi declari sus şi tare că, dacă ar fi după tine, ai veni mereu la mine să mă iei ca să zburăm spre lună. Dar, vezi tu, nu ştiu dacă eşti chiar tu pilotul pe care îl aştep de atâta vreme. Încă nu-mi dau seama cine eşti tu sau ce eşti pentru mine, deşi marfa pe care mi-o vinzi sub formă de vise mai mult înceţoşate decât altceva, mă face curioasă în privinţa dedesubturilor tale. Mă refer la alea sufleteşti, evident.

De 7 luni încoace, de când a început toată treaba asta nouă, nu îmi mai sunt în fire. Nu că aş fi fost vreodată bine, dar acum parcă e prea de tot. Nu mai am stare. Sunt din ce în ce mai neliniştită. Sunt în aşteptare. Aştept să sune telefonul. Sau interfonul. Sau amărâtul de messenger de pe Facebook. Orice care să răstoarne starea prezentă a lucrurilor şi care să-mi desfacă afurisitele de cătuşe de la mâini. Am alergat după această emoţie dintotdeauna. E singurul lucru pe care nu-l primesc. Adică, o confirmare pe bune a înseşi existenţei tale în raport cu a mea.

Nici nu-mi amintesc să fi trăit vreodată ceva asemănător sau pe aproape cu ce visez că îmi doresc să găsesc. O singură emoţie, o unică întâlnire cu un om care să fie atât de minunată, încât să te dea pe spate. Nu caut decât unicitatea în experienţă, nimic altceva nu mai contează. Ar fi inutil. Ar fi obişnuiţă. Ea s-ar transforma în ataşament. Ataşamentul în dependenţă. Dependenţa în obsesie. Obsesia duce la moarte. Nu m-aş da în lături să mor pentru altcineva, atâta vreme cât nu este o moarte inutilă. Şi n-aş putea să mor după cineva care nu lasă de la el niciodată şi nu vine cu mine la shopping să-mi iau şosete şi maieuri pentru că nu este stilul lui. Dar mi-aş da bucuroasă rinichiul în plus şi char inima toată celui care mi-a ridicat părul ca să mă sărute pe ceafă, numai ca să-mi dea fiori pe toată şira spinării, de la noadă, în măduva oaselor, până-n fundul creierilor. Iar asta fără să aibă de-aface cu excitarea sexuală.

Ăştia cu capul mare în psihologie spun că o legătură bazată pe instincte este sortită eşecului. O dată ce instinctul dispare, te trezeşti că stai cu un bolovan cu care nu poţi vorbi nimic şi cu care nu poţi decât să bei cafeaua dimineaţa. Te trezeşti că nu a fost decât o sculă în trusa de instrumente, că o scoteai de acolo când aveai nevoie de ea şi că o puneai la loc atunci când terminai treaba cu ea. Şi, cu timpul, sculele astea blestemate se învechesc şi se strică. Şi ce te faci acum că ai rămas blocată cu cineva care nu mai dispune de instrumentul de care ai nevoie? O arunci pe cea veche şi-ţi cumperi alta nouă la cutie? Dar zău dacă mie uneia nu mi se pare că ăştia cu capul mare vorbesc despre o grămadă de tâmpenii.

Şi ce naibii vor ei să spună prin iubire sinceră şi necondiţionată faţă de ataşament? Mi se face rău de la stomac dacă mai aud pe cineva teoretizând iubirea. Mi-e lehamite să mai aud pe vreun deştept spunând că, atunci când iubeşti pe cineva, nu ai aşteptări. Eu sunt om. Şi tu eşti om ca şi mine. În cel mai bun caz, suntem amândoi suflete cu experienţă umană. Dar ăsta este un lucru pe care doar puţini îl ştiu. E însăşi o aşteptare să spui că nu trebuie să ai aşteptări de la persoana iubită. Şi este nebunie curată să crezi că doi oameni care, cică, s-au ales unul pe celălalt pot să ajungă la un nivel atât de ridicat de iubire încât să nu mai aştepte nimic de la celălalt. Nici însuşi Dumnezeu nu a avut această răbdare cu omul. Până şi Biblia ne învaţă că Dumnezeu i-a ras de pe faţa pământului pe onaniştii din Sodoma şi Gomora pentru că erau prea perverşi. Aşadar, El cel mare, care ne-a făcut pe toţi din iubire, nu ne-a iertat, iar eu nu pot să am pretenţia ca cel pe care îl iubesc să mă scoată la o plimbare în oraş, pentru că, spune el, „Sorry, I don’t do walks”!?

Vezi tu, nu confunda pretenţia mea cu un moft. Nu vreau ca omul să se schimbe de dragul meu. Dacă tot teoretizăm iubirea, atunci să mergem până în pânzele albe. Omul nu se schimbă pentru că asta vrea eu. Nu se schimbă nici măcar dacă ar şti că asta m-ar face mai fericită. Omul se schimbă pentru că îl face pe el fericit să ştie că schimbarea lui mă face şi pe mine fericită. Este valabil şi în sens invers.

Doamne fereşte, să nu bănuieşti despre mine că mă cred perfectă. Nici mie nu-mi place să fac ciorbă de burtă sau să scot maţele de la peşte. Dar tot le-aş face dacă el ar spăla vasele şi ar curăţa dezastrul după mine din bucătărie. Nu este o condiţiie pe care o impun iubirii, pentru că ai văzut că am folosit dacă. În iubirea sinceră, nu poţi iubi mai mult decât celălalt. Şi, ca atare, nici nu laşi mai mult de la tine faţă de celălalt. Nu mă privi de sus pentru că am spus a lăsa de la tine. Treaba asta duce foarte uşor la compromisuri. Dar, când iubeşti pe cineva, e o nebunie să spui că laşi de la tine atunci când te apuci să speli grăsimea de pe farfurii sau aragazul după ce ea a făcut sarmale şi cârnaţi de dragul tău, deşi ea mănâncă numai legume fierte. Ea le face pentru că îi place să-l trateze pe el, iar el le face pentru că îi mulţumeşte pentru gest.

– Cum adică? Nu putea ea să ducă gestul la bun sfârşit şi să spele tot ea vasele dacă tot a vrut să-mi dovedească că mă iubeşte? vei cârcoti tu.

Hopa! Intrăm în dovezile de iubire. Dacă ea bănuieşte că tu nu crezi în iubirea ei faţă de tine şi începe să simtă nevoia să-ţi dovedească iubirea prin gesturi, atunci actul în sine desfiinţeză însuşi conceptul de iubire. Dovada de iubire este nemernicia care crează în realitate aşteptări. Din cauza asta nu te apuci tu să speli vasele cu intenţia de ai dovedi că şi tu o iubeşti. O faci pentru că pur şi simplu.

Îmi cer iertare. Mi se tulbură mintea de la atâta fum şi nu mai ajung unde vreau să ajung. Atâta teorie nu face bine nimănui. Aşa că nu pot decât să mă întorc la propria căutare. Îl caut şi îl vreau pe acest om de multă vreme şi cu toată fiinţa mea. Am tot gheorghidizat iubirea aşa de mult şi simt că n-am ajuns nici măcar la jumătatea idealului de iubire în teorie. Sunt îndrăgostită deja de el. Cum să nu fiu altfel, dacă el există deja? Îl iubesc doar pentru că este. Pentru că a fost şi va fi şi pentru că îl voi cunoaşte. Azi sau mâine sau peste o lună sau peste un an.

Cum ar fi dacă te-ai trezi aşa, deodată, de exemplu, când eşti la mare, în timp ce meditezi în baia camerei în care eşti cazat, că ai putea să ai o jumătate? Cum ar fi să începi, deodată, că îţi iese inima din piept, că toate moleculele din corp vibrează şi se ciocnesc una de cealaltă doar la gândul acestei posibilităţi? Şi cum ar fi să începi să simţi prezenţa acestui om în tine, aşa cum şi gemenii sunt conştienţi unul de celălalt? Şi dacă în cele din urmă poposeşti la ideea potrivit căreia ai o jumătate sufletească, cum găseşti înţelepciunea să aştepţi să vină? Să te abţii să nu-ţi doreşti să vină mai repede? Să lase totul baltă şi să vină? Dacă el îţi este jumătate ţie, înseamnă că şi tu îi eşti la fel lui. Şi ca atare nu poate să simtă decât la fel. Să vrea să vii.

– Ce-ai vrut să spui prin „Te iubesc”, m-a întrebat Emil brusc întrerupându-mă din lunga mea pălăvrăgeală.

– Nu credeam că mă ascultai. Făceam ho’oponopono, i-am răspuns nedumerită.

Pentru că, într-adevăr, credeam că nu mă ascultă. Nu cred că Emil ascultă vreodată pe altcineva în afară de el însuşi, mai ales dacă fumează. Pe de altă parte, degetele lui Emil erau negre şi pline de scrum. Lăsase ţigara să i se stingă în mână. Şi, drept să vă spun, se uita atât de fix la mine, că părea să treacă dincolo de mine. Şi, pentru prima oară de când îl cunosc, am simţit că privirea tulbure din ochii lui nu era rezultat al fumului din sufrageria mea. Dar de răspuns tot nu i-am răspuns. Cum să-i răspund, dacă nu îi spusesem LUI că îl iubesc?

Va continua.

Petrecerea arde, arde

 Ficţiune mondenă  Comentariile sunt închise pentru Petrecerea arde, arde
Sep 192015
 

Când Râzvan şi Dani dau câte o petrecere, trebuie să te pregăteşi fizic şi psihic pentru scandal. Întâmplarea face ca cei doi, colegi de grupă la secţia de biochimie, să se fi născut în aceeaşi zi şi în acelaşi an. Ba mai mult decât atât, ăştia doi seamănă atât de bine, încât nu de puţine ori le-am spus că trebuie să fi fost fraţi gemeni, despărţiţi la naştere. Partea nostimă e că unul vine de pe coasta de vest, iar celălalt din cea din est, aşa că prima lor reacţie când s-au văzut întâia oară a fost să se urască de moarte. Ce mai contează ce şi-au făcut unul altuia între timp. Acum sunt fraţi siamezi.

De la 7 jumate, în laboratorul de chimie, cei doi se comportă ca şi cum lumea e a lor. Noi ăştilalţi, spectatorii , am poreclit întreaga lor manifestare dimineaţa cu Răzvan şi Dani. Îi auzi în fiecare zi declarându-şi etern iubirea.

– Auzi, băi, Dani, avem acelaşi sânge în vene şi fraţi vom fi.
– Până atunci când moartea ne va despărţi, îi răspunde Răzvan.
– Frate, mi-ai luat vorba din gură!
– Pe bune, frate?
– Frate, dacă-ţi zic!

După care îi mai auzi pupându-se şi luându-se la trântă. Nu este săptămână în care cei doi să nu plătească pentru echipament de laborator stricat.

Aşa că vă puteţi imagina că o petrecere de ziua lor nu ar putea fi decât trăsnită.

Se mutaseră împreună la bloc, într-un apartament cu două camere. Sinceră să fiu, ne miraserăm cu toţii pentru alegerea habitatului.

– Două camere!? ne uimeam noi cu ţoţii. Păi, la ce naiba le trebuie o a doua cameră, dacă patul matrimonial din apă se află în dormitor?

În fine. Vineri seara, pe la nouă şi un sfert, trebuia să ajung după blocurile gri din Pantelimon la petrecerea celor doi. Urma să mă întâlnesc cu Picaso în staţia de autobuz din faţa poştei. Apropo, dacă vreţi să ştiţi, eu şi Picaso făceam un cuplu de aproximativ două luni. Cât despre Emil, nu-l mai văzusem de la începutul verii şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce ar mai fi putut face. Dar nu am cum să nu recunosc că, în drum spre apartament, îmi bătea inima atât de tare, că începuse să-mi transpire fruntea. Simţeam brobonele reci de sudoare pe şira spinării care mă jenau şi mă sâcâiau atât de tare că începusem să mă bâlbâi şi, de vreo două ori, m-am şi răstit la bietul meu partener. Vă întrebaţi dacă aveam emoţii? Evident că aveam emoţii. Deşi Emil nu era la facultate, ştiam că îi cunoaşte pe cei doi şi că, probabil, avea să fie şi el invitat la petrecere. Iar eu, ei bine, eu nu ştiam dacă vroiam să-l văd sau nu. Cel puţin nu în aceste condiţii. Ideea de a da întâmplător nas în nas cu el la o petrecere mă enerva teribil. Dar mai ales ideea de al vedea însoţit de vreo bombă sexy, în timp ce îmi arunca priviri pline de înţelesuri ascunse la adresa mea şi a lui Jimmy. Mă enerva şi mai tare. Nu îl poţi face gelos pe un om ca Emil, nici măcar nu poţi să-l faci să îţi arate o privire de blândeţe. E şi mai greu să îl citeşti. Nu poţi şti niciodată cu certitudine care ar putea să fie gândul care îi trece prin minte. Aşa că voi mărturisi deschis: aveam oroare la gândul că ar fi putut să mă umilească în vreun fel sau altul.

Răzvan şi Dani locuiau la cinci, dar niciunul din cele două lifturi nu mergea. De şapte luni de când se mutaseră acolo scria pe uşele lor că sunt scoase din funcţiune, aşa că nu am avut de ales decât să urcăm scările. Până la etajul trei niciun bec de la etaj nu se deschidea. Nu îmi doresc să ştiu pe ce naibii am călcat undeva între etajele doi şi trei, dar când am ajuns la patru, mi-am dat seama. Întrega balustradă până la etajul şase era învelită în hârtie igienică. Este felul lui Răzvan şi Dani de a anunţa blocul că este petrecere la etajul cinci. N-a mai fost nevoie să batem la uşă. La ei, când e petrecere, uşa e mereu deschisă. Totuşi, ceva suspect se întâmpla. Nu se auzea câtuşi de puţin muzică. Ştiu că era doar ora 9, dar ei aveau obiceiul să înceapă cheful de la 5, probabil să îi scape pe oameni de stresul de a mai suporta ştirile de la ora cinci de la TV.

– Lăsa-ţi, fraţilor, crimele şi violurile şi haideţi să încingem hora mare, le spuneau cei doi vecinilor de pe scară.

Ştiam cu siguranţă că cei doi le băteau în uşă vecinilor bătrâni şi că le ofereau un păhărel de vin ca să îşi mai dreagă setea. Şi mai ştiam că bătrânii nu refuzau. Dar asta nu însemna, evident, că toţi vecinii tolerau dezmăţurile colegilor mei.

La uşa de la intrare, Dani ne-a şoptit:

– Copii, voi staţi cuminţi. E timpul ca adulţii să-şi iasă din minţi.

Ne-a făcut cu ochiul şi ne-a arătat pe hol spre intrarea în sufragerie doi ofiţeri de poliţie.

– E patrula călare. Şi-au priponit caii de un pom în faţa altui bloc. Nu aveau GPS-ul cu ei să găsească scara noastră mai repede. S-au plâns vecinii că am pus muzică arăbească şi grecească în loc de manele. Ne-a bătut unul la uşă şi ne-a spus că avem tupeu maxim să punem muzica asta copiată în loc să punem variantele originale, în română, de Salam, Vijelie şi Minunatul, ne-a informat Dani pe scurt.

– Păi, şi veţi opri cheful? l-a întebat Jimmy.

– Am zis că ăştia sunt călare, au voie să bea, ne-a făcut din nou Dani cu ochiul şi ne-a arătat din nou spre hol.

Pe mine, cel puţin, nu m-a surprins de loc să-l văd pe Răzvan turnând whisky în două pahare celor doi ofiţeri de poliţie şi spunându-le:

– Să vă ţină de cald la noapte, domnilor ofiţeri, că n-aveţi cum să deschideţi radiatorul din Dacie. Iar caii ăştia nu ştiu câtă căldură emană. Mai bine le daţi domniile voastre lor, să nu sune careva la protecţia animalelor şi să se plângă că nu aveţi grijă de ei.

– Tot ce vă zicem este să daţi muzica un pic mai încet, ca să nu mai sune vecinii a treia oară, i-au sugerat lui Răzvan cei doi ofiţeri, având mai mult interes în a da pe gât paharele de băutură decât în a da sfaturi şi sugestii puştilor petrecăreţi.

Când să iasă, nu s-au sfiit câtuşi de puţin să nu ia fiecare câte două gogoşi dintr-o cutie de şase pe care eu şi Jimmy o adusesem. Până să ajungă ei la parter, muzica era din nou la volum maxim.

– Azi e moartea boxelor, îi auzeam strigând din sufragerie pe ceilalţi petrecăreţi, locul spre care mă îndreptam cu inima să-mi iasă din coşul pieptului de emoţie.

Ajunsă acolo, m-am uitat rapid prin cameră, după cunoscuţi. Pe cei mai mulţi nu-i cunoşteam, pe alţii îi cunoşteam vag, în timp ce printre ceilalţi recunoşteam câţiva colegi de grupă. Am oftat uşurată când, la un scrutin mai atent al participanţilor, nu l-am zărit pe Emil printre aceştia. Poate am norocul şi scap, mi-am zis. Dacă vreţi să ştiţi ceva despre mine, aflaţi că nu sunt o cine ştie ce petrecăreaţă. Chefurile astea de proporţii mai tare mă obosesc decât să mă distreze. Şi, ca să fiu sinceră, nu mă înebunesc după întreaga hârjoneală şi întregul frecuş care au loc între corpul meu şi zecile de necunoscuţi dintr-o cameră de 20 mp, în timp ce mă strecor printre ei ca să îmi umplu paharul cu ce am chef să beau la momentul respectiv. Dacă aş fi o avidă băutoare de rachiu, probabil nu m-ar mai deranja când vreun libidinos cu 100 ani mai mare decât mine îşi lipeşte, cică din greşeală, mâna de fundul meu. Probabil că vaţi dat seama până acum că nu alcoolul este micul meu moft. Visele sunt.

Atunci, de ce mai particip la astfel de evenimente împreună cu întreaga asta bandă de netrebnici, v-aţi putea lesne întreba. Până la jumătatea petrecerii şi eu îmi pun mereu aceeaşi întrebare. Dar, vedeţi voi, se întâmplă întotdeauna ceva în a doua jumătate, ceva surprinzător şi neaşteptat, îndeosebi pentru acel participant venit acolo pentru ceva mai mult decât băutură gratis de proastă calitate şi hârjoneală cu necunoscuţi.

L-am lăsat pe Jimmy să facă ce îi pofteşte inima. Din fericire, nu formam un cuplu în care unul îl sufoca pe celălalt, iar altul îşi sacrifica propria fericire pentru altul. Cred că am noroc şi scap în noaptea asta, continuam să îmi spun, în timp ce mă îndreptam spre colţul de după uşa din sufragerie unde văzusem un fotoliu liber. Foarte puţini poftesc să stea acolo pentru că trec neobservaţi. Şi foarte puţini merg la petreceri ca să treacă neobservaţi. Dar nu sunt eu în măsură să psihanalizez participanţii de la o petrecere. Evident, eu nu îmi doream să fiu băgată în seamă. Din când în când, auzeam de după uşă un nou venit exclamând:

– Mamă, e mare agitaţie. S-ar în aer boxele, frate!

– Unde îi berea?, îl auzeam strigând pe un altul.

Dar chiar ascunsă după colţ, nu am scăpat de invadatori. Vorbesc, evident, despre tipii care caută fete singure prin toate colţurile, dulapurile şi alte piese de mobilier. Până la 10 jumate mă acostaseră cel puţin cinci indivizi.

– Bună seara, iubito! Ce faci aici, aşa mititică şi singurică? Vrei să-ţi umplu paharul? îmi spunea unul.

– Sunt bine, mulţumesc, îi răspundeam eu scoţând din buzunarul de la blugi un şerveţel pus premeditat acolo şi începând să îmi suflu în mod exagerat nasul în el.

Ei se ridicau apoi din faţa mea, în picioare, îmi spuneau distracţie plăcută de la distanţă, fără a mai îndrăzni să se apropie prea mult cu gura de lobul urechii mele ca să-mi şoptească vorbe de amor. Dar în 45 de minute, rămăsesem fără şerveţele, iar picioarele îmi amorţiseră aşa de tare că simţeam că-mi curge sifon prin vene în loc de sânge. A trebuit să mă ridic şi să mă deplasez prin junglă. Pe la jumătatea drumului spre bufet, mi-a ieşit un tip în cale la vreo 36 de ani.

– Petrecerea arde, arde, când se rup femeile. Petrecerea asta nu prea arde, pentru că nu se rup prea multe femei. Şi văd că tu nu te rupi, dragă.

Nu mi-am putut stăpâni faţa să nu se schimonosească într-o grimasă atât de teribilă încât l-am făcut probabil pe tip să creadă că sufăr de vreo defecţiune neurologică a muşchilor faciali, pentru că a plecat aproape instantaneu. Aşa că am vrut să fac stânga împrejur şi să mă întorc, deşi mărturisesc că tânjeam după un pahar cu apă.

Nu reuşisem cu desăvârşire să-mi şteg grimasa de pe faţă atunci când m-am întors şi am dat nas în nas cu Emil. Ori eram încărcată de nervi, ori eram în stare de şoc, pentru că nu am reacţionat în niciun fel. Cele cinci minute care au urmat, stând aşa tâmpă în faţa lui Emil, mi s-au părut o veşnicie. Nu îndrăzneam să scot un sunet, iar dacă aş fi scos oricum nu ar fi sunat a nimic şi probabil nici nu l-ar fi auzit. Muzica era atât de tare că se auzea, probabil, pe Lună…Iar el, ei bine, era el. Nu mi-am dat seama dacă se bucura sau nu că mă vede. El oricum nu se bucura niciodată de nimic. În afară, bineînţeles, de iarbă. Dar partea care mi-a dat sudori pe şira spinării a fost că părea că stătea în spatele meu din totdeauna. Sau, mă rog, că asistase cel puţin la ultima scenă. Probabil ăsta era motivul pentru care îşi permitea să schiţeze un zâmbet pe faţă. Doamne, cât puteam să urăsc incertitudinea. Niciodată nu puteai şti nimic sigur.

Când, la un moment dat, cheflii au început să urle în gura mare că amintirile îi chinuiesc şi îi răscolesc, Emil şi-a trecut repede mâna după gâtul meu şi m-a apropiat de pieptul lui.

– Ce mai faci copilule? m-a întrebat, ca să mă pupe mai apoi pe creştetul capului.

Nenorocul meu a fost că exact atunci careva din public, un idiot cel mai probabil, a oprit muzica. Aşa că răspunsul meu, un bine incert şi timid s-a auzit mult mai tare răsunând în toată camera ca gongul de clopotniţă la biserică în ziua de Paşti. Mi-ar plăcea să spun că exagerez, dar, din păcate, nu o fac. Evident, mă aşteptam ca toată lumea să izbucnească în râs, dar nici măcar Emil nu a făcut-o. În tăcerea care se lăsase, distingeam cu toţii vocile celor doi ofiţeri de mai devreme. Pare-mi-se că vreun vecin sunase iar să se plângă.

– Copii, e poliţia în acţiune. V-am rugat să daţi muzica mai încet, iar voi ce naiba faceţi? Aveţi tupeu de borfaş să ne deranjaţi iar pentru a o suta mia oară de la treburile noastre. Da’ ce credeţi voi? Că veţi reuşi să ţineţi lumea la degetul mic, vorbeau cei doi ofiţeri, acum uşor iritaţi, dând pe gât câte o damigeană de vin de căciulă.
Se vedea cât de colo că pe cei doi nu-i deranja câtuşi de puţin că erau obligaţi să vină să strice petrecerea şi să îi atenţioneze pe Răzvan şi Dani cu degetul arătător, în semn de mustrare.

– Avem spirit de luptători şi vom reuşi, dom’le poliţist, le zicea Dani în timp ce le mai turna încă un pahar.

– Ce să reuşiţi!?

– Să ţinem lumea la degetul mic. Că ne-am născut în lumea noastră şi n-am primit nimic, chicoteau cei doi turnând în continuare câte un pahar.

Când să plece, ofiţerii n-au mai avut de unde să ia gogoşi. Aşa că s-au întors cu degetul arătător şi cel mare îndreptate spre noi foarte ameninţător.

– Pac,pac, nişte răţuşte pe lac, le împuşcăm în cap.

Până să ajungă pe cai şi să dea colţu’, muzica era din nou la maxim. În tot acest timp, eu şi Emil am stat tăcuţi, ascultând conversaţia ofiţerilor cu ceilalţi, dar până să plece ei, mi-am dat seama că între timp începuserăm să ne ţinem de mână. M-am panicat mai puţin decât m-aş fi aşteptat. De fapt, nu m-am panicat de loc. Nu mi-am dat seama cum naiba s-ar fi putut întâmpla, dar oricum nu avea nicio importanţă. Mi-am strecurat mâna uşor dintr-a lui şi m-am dat trei paşi înapoi. Când muzica a început din nou i-am aruncat un zâmbet scurt şi m-am retras spre baie. Şi, mă refer aici, că m-am baricadat în baie până spre sfârşitul petrecerii. Nu-mi doresc să ştiu ce s-a întâmplat pe balcon din cauză că baia a fost ocupată de mine atâta timp. Dar ce s-a întâmplat în baie e cu totul altă poveste pe care am de gând să v-o spun cu altă ocazie. Dar pe la ora 2 noaptea, când am decis să ies de acolo şi să le urez noapte bună lui Răzvan şi Dani, i-am auzit strigând din sufragerie.

– Domnilor poliţişti, nu ne mai trageţi pe dreapta.

Îmi amintesc că celor doi poliţişti le lipseau cămăşile şi că se plesneau unul pe celălalt peste fund cu făcăleţul de bucătărie.

Va urma.

Din baie la telefon aș vorbi

 Ficţiune mondenă  Comentariile sunt închise pentru Din baie la telefon aș vorbi
Iun 212015
 

– O iubesc pe Simona Ionescu și aș vrea să o invit la o cafea, mi-a spus Emil într-o seară în timpul uneia dintre vizitele sale obișnuite.

– Mai degrabă cred că ai vrea să te culci cu ea, i-am răspuns uitându-mă la el pe sub gene, ușor nedumerită.

Emil nu iubea pe nimeni. Decât pe el însuși. În plus, Simona Ionescu era vecina mea de la etajul 2. O bătrânică de 69 de ani. Așa că nu m-am putut abține să nu mă întreb dacă începuse sau nu să-și piardă mințile de la atâta fumat. Bănuiesc că e mai potrivit să zic că Emil era afumat. Dar, în seara aceea, nici măcar nu începuserăm. Avea o voce foarte serioasă și se uita fix la perete, încât nici nu-mi dădeam seama dacă glumea sau nu. Am lăsat, așadar, aparatul de rulat hârtia pe masă și m-am apropiat de el, lucru care nu a rămas neobservat. Știa foarte bine ce aveam de gând să fac și, înainte să-i spun o vorbă, mi-a trântit-o răspicat:

– De trei zile încoace, gura nu-ți mai tace, iarba nu-ți place.

Părea că i se schimba lumina din ochi și arăta ca o fiară care se apăra. A fost o ceartă tăcută. De fapt, a fost una mută. Nu ne-am spus nimic în următoarele 15 min., apoi a plecat.

Trecu o zi, trecură două, dar nici un semn de la Emil. Zece zile trec absurd de nu știu, nu știu cum, nu știu pe unde, nu știu. Degeaba, Emil nu a mai sunat și nici nu a mai bătut la ușa mea pentru vizitele sale nocturne. Și chiar dacă m-ar fi sunat, mi-ar fi spus ”Guess who? Missed me?” Nu mă dădeam în vânt după această latură a lui. Ce-ai vrea să-ți zic, Emil, că îmi este dor de tine așa cum deșertului îi lipsește ploaia? Nu, merci. Mai bine mă lipsesc.

A trecut aproape o lună. O perioadă, începusem să mă gândesc că până la urmă a plecat în India, așa cum îmi spusese de multe ori că o va face. Dacă s-ar fi întâmplat așa, bănuiesc că m-aș fi bucurat pentru el. Dar dacă vreți să știți, oricât de dură și indiferentă vroiam să fiu, începusem să-i duc dorul. La început nerăbdarea mea atinsese limita maximă. Vroiam teribil să mă sune, să-și ceară scuze sau să-mi povestească pur și simplu prin ce trecea. Așa că luam telefonul cu mine peste tot. Verificam din cinci în cinci minute să văd dacă nu aveam vreun apel pierdut. ”Vai de tine”, îmi spuneam deseori, ”când noaptea s-ar face zi, nu te-ai mai putea stăpâni din baie la telefon ai vorbi”. Începusem să cred că îmi pierdeam și eu mințile, sau că i se întâmplase ceva rău lui Emil. Am început să sun la spitale și la poliție. Dar nimic. Era ca și cum Emil intrase în pământ. Știu. Știu. Știu. Aș fi putut să-l sun eu în schimb, dar ori de câte ori eram pe punctul să apăs pe buton să-l sun, mâna arunca telefonul de m-am trezit de câteva ori că îl adun dezmembrat de pe jos.

Într-o zi, în timp ce eram la bucătărie, am auzit telefonul din cealaltă cameră. Nu-l mai luam așa de des cu mine peste tot. Dar atunci am simțit că încremenesc. Inima mi se oprise și nu puteam să mai clipesc. Am lăsat toate baltă și m-am repezit către telefon. Suna un număr necunoscut. Cu mâna tremurând de frică, am răspuns:

– Alo, sunt eu, Picaso. Ți-am dat bip și tu nimic.

Am rămas ca trăsnită. Nu reușeam să recunosc vocea, dar oricum, știam că nu era Emil.

– Ești, mă, acolo? Sunt eu Jimmy, am auzit din nou vocea de la capătul firului.

Jimmy era un coleg de facultate căruia toți îi spuneau Picaso. Avea un talent imens în a se murdări cu sosurile de la shaorma pe tricou. Nu asta ar fi fost problema, dar vedeți voi, Jimmy purta numai tricouri albe. Suna să-mi aducă aminte că nu mai dădusem de mult pe la facultate și că rămăsesem în urmă cu proiectele. Nu mă stresam foarte mult. Mai mult pentru că nu mă regăseam în acea facultate. În cursurile și seminariile lungi și plicticoase. În cărțile stufoase și în sălile reci și întunecoase. Mă gândeam, chiar, de foarte mult timp, să renunț la facultate, să iau o pauză și să plec. Să fi plecat și eu în India. Dar Jimmy m-a adus cu picioarele pe pământ. Eram liderul de grup pentru proiectul final la un curs oarecare. Așa că mi-am revenit în fire și am decis să-mi asum rolul. În plus, mă bazam pe faptul că tot acest efort la facultate avea să mă ajute să nu mă mai gândesc la Emil și la problemele lui afurisite. ”Să facă borș din partea mea”, mi-am zis.

A doua zi, dis de dimineață, m-am întâlnit cu ceilalți colegi ai mei. Pe celelalte două fete le chemau Andreea, iar băieții erau Marin, Ștefan și Bănică. Pe tatăl lui Bănică îl chema la fel. Așa că ăstuia mai mic îi spuneam Juniorul. Cu mine și Jimmy eram șapte.

Jimmy era un afemeiat și nu de puține ori râdeam de el:

– Jimmy, Jimmy iubești fetițele-n bikini, dar pe tine cine te mai iubește, Jimmy!?

El oferea exagerat de multă iubire, dar nu primea nimic în schimb. De altfel, era un băiat cumsecade. Nu neapărat studios, dar destul de deștept și descurcăreț. Așa că îl alesesem pe el ca mâna mea dreaptă pentru proiect.

Cum a decurs sau n-a decurs proiectul este o altă poveste pe care nu v-o mai zic. Dar dacă vreți să știți, am trecut cu toții. Ba mai mult decât atât, seminaristul ne-a și scutit de prezența la examenul final. Vedeți voi, când e ceva de făcut, fac. Iar dacă am și o mână dreaptă bună, atunci fac grozav de bine. Cert este că, de o bună bucată de vreme, nu mă mai gândisem deloc la Emil. Cumva, mi se părea că mi se luase o piatră de pe umeri și că nu mai era nevoie să îi port de grijă. Era o responsabilitate pe care mi-o asumasem conștient. Dar, în viața asta, alegi să faci un lucru sau un altul fără o motivație logică sau nu.

Așadar, în ultimele săptămâni mă apropiasem foarte mult de Jimmy și nu neg că îmi picase oarecum cu tronc. Când, la finalul proiectului, m-a invitat la o cafea să sărbătorim am zâmbit tăcut și m-am bucurat. Urma să ne întâlnim în aceeași zi la ora 5, după cursul de după- amiază. Jimmy obișnuia să poarte o șapcă cu cozorocul îngust. Dar în acea după-amiază, m-a așteptat în hol cu capul gol. Și, în plus, purta un tricou alb curat, fără pete. Mi s-a părut tare nostim. Am vrut să glumesc și să-i spun să aibă grijă să nu strice acea frumusețe a albului imaculat. Dar m-am abținut. Am mers după aceea la cafeneaua de la teatru. Era unul din locurile mele preferate, fără ca Jimmy să fi știut asta în avans.

Dar când să iau prima sorbitură de cafea, la cinci mese mai încolo, în cel mai întunecos ungher, l-am văzut pe Emil. Era cu Maria Ioana. Era o tipă pe care o cunoscuse într-un bar și pe care mi-a arătat-o de câteva ori pe Facebook. Am urât-o din start. ”Maria Ioana, tu ești campioana de ai reușit să-i atragi atenția lui Emil.” El nu ieșea niciodată în oraș cu fetele pe care vroia să le cucerească. Am încercat să mă ascund după Jimmy pentru că nu vroiam ca Emil să mă vadă sau să observe că-l văzusem. Dar era evident cât de colo că și el mă văzuse. I-a șoptit ceva Mariei și s-a ridicat. Am sperat că nu se va îndrepta către mine, dar în zadar. Exact asta a făcut. Am început să mă panichez. Vroiam să păstrez o atitudine rece și indiferentă. Dar nici nu vroiam să par prefăcută. Sau să-mi arăt că-mi forțez atitudinea. Nu este treabă ușoară să fi un sloi de gheață în mod natural. Dar când a ajuns lângă mine, și-a pus mâna în părul meu și m-a întrebat:

– Ce faci, măi, copilule?

Am simțit că mi se umezesc ochii și că inima are să-mi iasă din piept. Dar am răspuns repede, fără să mă bâlbâi:

– Sunt bine. Tu ce mai faci?

Am zâmbit sincer și natural pentru că am înțeles atunci și acolo că mă bucuram să știu că Emil nu zăcea în vreun șanț, vreo canalizare sau nu dormea în scara vreunui bloc.

– Supărat sunt, Doamne, iar. Stau în cârciumă și-mi înec amarul.

Am zâmbit iar pentru că știam că sunt lucruri la Emil care nu aveau să se schimbe niciodată. Cred că, în parte, o compătimeam pe Maria Ioana pentru că nu îi cunoștea adevărata natură a acestui om. Ea nu făcea decât să întărească mai mult complexul lui de zeu.

În seara aceea, când am ajuns acasă, am primit un mesaj de la Emil. Îmi scria: ”Te aștept în parc, lângă hotel Cișmigiu, pe băncuța noastră obișnuită. La ora 19.00, mâine.”

Nu puteai să găseșiti un alt loc mai bun de întâlnire? Such a lovely place, e ca un sicriu, pentru numele lui Dumnezeu! Dar în orice caz, m-am gândit în noaptea aceea mult și bine dacă să mă duc sau nu. Inițial, am vrut să mă ascund după un tufiș, să văd dacă va veni sau nu. Îl credeam în stare să stabilească o astfel de întâlnire pe care să nu o onoreze. În final, am ales să cred că Emil este și el un băiat de treabă și că nu poate să facă o astfel de neobrăzare. Iar eu, în cele din urmă, nu m-am dus.

Va urma.

Vechiul Hotel Cişmigiu

Când noaptea e pe tocuri

 Ficţiune mondenă  Comentariile sunt închise pentru Când noaptea e pe tocuri
Feb 212015
 

M-am trezit, ca de obicei, mult prea devreme. Și, ca de obicei, habar nu aveam cum am să pierd cele zeci de minute până avea să sune alarma de la ceas care avea să declanșeze blestematul de radio și, implicit, vreo melodie la modă. M-am decis, în cele din urmă, să pierd cele 30 de minute stând întinsă în pat și uitându-mă aiurea la petele de pe tavan. Le-am fixat atât de mult cu privirea, că, zău, am început să cred că semănau cu un fel de hartă și că puteam să recunosc Brasil și India pe ea.

Nu mai are importanță cum mi-am petrecut în cele din urmă dimineața. Poate, totuși, v-ar plăcea să știți că, de obicei, merg singură pe drum până la piață și că nu-mi doresc ca cineva să fie lângă mine atunci când fac treaba asta. Poate v-ar mai plăcea să știți că la colțul 3 din sud-estul pieței s-a deschis un magazin alimentar nou pe care proprietarul a avut proasta inspirație să-l popularizeze cu o coală albă A3 lipită pe geam pe care scria cu carioca, cu litere mari de tipar:

”Avem di toati”.

”Pariez că nu”, m-am gândit.

Aș fi vrut să intru și să cer juma de kil de caviar, dar, sincer să vă spun, nu aveam chef pentru astfel de glume. În piața asta sunt mulți băiețași de cartier care formează un fel de underground mafia, așa că vine poliția destul de des, în razii, și le ia toată marfa ilegală strânsă pe tarabe.

Poate v-ar plăcea să știți că la prânz am mâncat sarmalele reci primite de la mama acum două zile și mi-a fost foarte rușine să-i spun că vița de vie, cumpărată, probabil, tot de la un astfel de golan de piețar pe o grămadă de bani, era mult prea bătrână și nu mi-a plăcut. Celelalte opțiuni culinare rămase în frigider erau borș și o leacă de sâmtână, așa că înțelegeți că nu exista nici un regert pentru alegerea făcută. Pe masa din bucătărie adunasem un vraf de plicuri, corespondență și reclame. Printre toată această hârțogăraie am descoperit, cu ciudă, și plicul de care nu vroiam să aud:

” Iar a venit factura la lumină”, am oftat gândindu-mă la cei 25 de lei rămași în portofel.

Am aruncat plicul înapoi, fără să-l deschid, și m-am dus în sufragerie.

Tre’ să spun, cu sinceritate, că nici după-amiaza nu a decurs în vreun mod mai spectaculos. Mamei prietenei mele îi plac telenovelele. Mi-a tot vorbit despre una în mod deosebit despre care știam că începe la 4, așa că m-am decis să mai pierd vreo 45 de minute uitându-mă la un afurisit de episod. Eram grozav de curioasă să văd dacă Marimar a născut băiat sau fată. Și, normal că nu puteam să mă abțin să nu mă întreb oare cine îi este tată acestui copil amărât și chinuit. Dar credeți că am aflat ceva? Nu, nu, nu. Poate peste vreo cinci sezoane. În cele din urmă am adormit la loc cu prea frumoasa imagine a petelor de pe tavan în ochi.

Când noaptea-i pe tocuri, Emil vine de obicei la mine și îmi propune să ne facem varză. În seara aceasta nu a fost mai diferit. Am auzit soneria de la intrare pe la 11 și am știut imediat că este el. Când i-am deschis ușa, m-a izbit din plin mirosul lui de mosc și scoarță de copac, după care eram topită. Emil este de o finețe extraordinară, așa că îmi zice:

-Ești o adevărată chica bomb în seara asta! Ești sofisticată, mă. Uite cum se îmbracă, mă.

-Bună și ție, îi zic scrâșnindu-mi dinții.

Avea dreptate totuși. Aveam pe mine cele mai groase și mai urâte pijamale, pe care se vedeau pete de cafea, gem și ciocolată. Purtam ugg-uri îmblănite, iar părul meu arăta nepieptănat de 3 zile. L-am poftit, totuși, înăuntru și am închis ușa cu cheia.

L-am cunoscut pe Emil acum 2 ani în Vama Veche și, la câteva luni dup’-aia, am aflat despre el că e cultivator de vise interzise de lege. În realitate, însă, este un fel de mic actor grăbit care tânjește după scene mari și public larg, dar care se mulțumește cu câte un rol secundar și episodic în sitcom-urile astea mediocre de la TV.

-Și…Ce-ai mai făcut în lipsa mea? m-a întrebat Emil în timp ce se descălța de bocanci și își punea haina în cuier.

I-am aruncat în trecere un smiley face fals, încercând să plachez cuvintele lui și mai ales, să mă apăr în fața complexului lui de zeu. Nu i-am spus niciodată ce cred despre el, dar se vedea cât de colo că știa că este un fel de zeu.

-Am fost la mare, i-am răspuns într-un mod simplu, dar degajat. Am vrut distracție și soare. Am reușit să mă îndrăgostesc lulea acolo.

-Da? A părut curios. De cine ai reușit tu să te îndrăgostești?

Tonul lui mi s-a părut foarte ironic și sâcâitor, mai ales că întrebarea lui a fost acompaniată de gestul ăla blestemat pe care îl face de fiecare dată când mă vede, când își pune mâna pe capul meu și mă mângâie de parcă aș fi o fetișcană de 16 ani, în timp ce el este MARE și PLIN de experiență.

-De o unealtă de 18 ani, am răspuns. Dar nu am avut ce să fac cu el. Fiind o unealtă, nu poți decât să-l scoți din trusa cu unelte când ai nevoie de el și să-l pui la loc atunci când ai terminat.

Mă uitam fix la podea în timp ce-i spuneam aceste lucruri. Dar când să ridic privirea, m-am trezit nas în nas cu pieptul lui. Apropierea mi se părea oarecum intimidantă. Am încercat din nou să mă apăr făcând un pas înapoi, arătându-i drumul spre sufragerie, unde l-am și invitat.

Nu pot să nu-i recunosc meritul de a fi un cultivator de vise extraordinar. Mi-a aprins o țigară. Se uita foarte insistent la mine, în timp ce trăgeam acel prim fum. Mi s-a părut că aștepta păreri, deși el nu mi le-ar fi cerut niciodată. Fiind un zeu, Emil aștepta ca tu să fi cel care îl ridică în slăvi. Mirosul de lemn era psihedelic.

-Parcă a stat 3 zile într-o valiză plină cu șosete împuțite și a fost transportată in regim cargo tocmai din Sovata, mi-am dat, în sfârșit, drumul la gură.

-La Sovata, unde-i fericită fata. Emil nu râdea. Când e vorba de aprecieri, așteaptă foarte serios până le primește.

-Și cum îndrăznești să numești această ramură? Eram destul de curioasă în privința detaliilor.

-MILF, mi-a răspuns pe un ton foarte serios.

Știam că nu glumește. V-am spus, când e vorba de astfel de lucruri, devine foarte serios. Nu mai pleacă imediat ce scena a luat sfârșit așa cum face când este actor. S-a uitat în treacăt la ceasul de pe perete. Era 11.43 noaptea.

-Dacă ploaia s-ar opri, aș coborî până la chioșc să cumpăr niște semințe sau chips-uri. Sunt lihnit.

-Nu te obosi. Am luat eu azi dimineață, când am fost în piață. Am adus alune și chips-uri cu cașcaval și le-am așezat pe măsuța din sufragerie.

-Serviți, îl poftesc.

-Mă tratezi ca pe un domn.

Nu am citit nici un pic de recunoștință în glasul lui Emil. Și-a pus mâna destul de decent pe umărul meu în timp ce mi-a cerut să-i aduc și un pahar cu apă. Am umblat prin rafturile dulapului de pe hol până am găsit și o sticlă de vin pe care am adus-o împreună cu paharul de apă pentru Emil. Sticla asta de vin ședea nedesfăcută în dulap de luni de zile. Le-am așezat pe măsuța din fața lui, în timp ce eu m-am făcut din nou comodă pe o pernă pe podea. Așteptam. Emil și-a îndreptat mâna către paharul cu apă spunându-mi oarecum sec, uitându-se cu jumătate de ochi la mine:

-Nu vorbește vinul pentru mine, după ce a terminat apa a continuat, dar în noaptea asta cred că beau… beau…, Mi-am înșelat iubita azi noapte în pat cu una oarecare.

Știam că de data asta glumește. El nu are o iubită sau, cel puțin, nu una stabilă. Dar chiar și așa nu m-am putut abține să nu-i zic:

-Începi să devii un fel de domnul problemă?

Nu a vrut să-mi răspundă, iar toată noaptea a continuat să bea apă. Vedeți voi, nu l-aș descrie neapărat pe Emil ca un tip vicios. Îi place, totuși, să fumeze. Nu de puține ori mi-a zis că dacă și soldații ar fuma, n-ar mai bombarda și masacra. Când fumează are obiceiul să devină filozofic. Unii ar spune că e chiar socialist. De aceea, când mi-a spus pe la unu jumate noaptea că toți suntem egali din naștere, am încercat să-l opresc din a începe vreun fel de manifest, dar știam foarte bine că e în zadar.

-Paraziții ăștia din Parlament trebuie cercetați, torturați și aruncați în închisoare, a început el discursul. Dacă aș fi pentru o zi președinte, aș amaneta România fără cuvinte. I-aș amaneta pe toți și nu m-ar prinde.

Nu-mi plac discursurile astea politice, sinceră să fiu, așa că, evident, nu-mi plăcea în ce direcție se îndrepta discuția din seara aceasta. Cum am reușit să-l fac să tacă e mai puțin important. Cum am reușit să schimbăm sufrageria cu dormitorul e, iarăși, la fel de puțin important. Dar, dacă v-ar plăcea totuși să știți, atunci am să vă povestesc cu altă ocazie. Cert e că pe la 3 noaptea stăteam amândoi întinși în pat, uitându-ne pe tavan la afurisitele de pete, mirosul lui de mosc complet impregnat în pielea mea. S-a ridicat brusc în pat, ridicându-și mâinile spre tavan. Am crezut, pe moment, că vrea să vadă că e destul de înalt să atingă tavanul, când a început:

-Ridică-mă la cer, sunt îngerașul sfânt.

M-a pufnit râsul, uitându-mă la cât de copilăros putea să fie acum. Eram amândoi un pic cam praf. L-am tras de picior, dar și-a pierdut echilibrul și a căzut înapoi în pat lângă mine. Și-a întors privirea spre mine, și-a alunecat două degete pe brațul meu acum dezgolit, căpătând o notă foarte serioasă.

-Știi, am de gând ca luna viitoare să plec în Filipine. Te-aș lua cu mine, dar n-am bani de bilet.

A pus, bineînțeles, accent pe faptul că nu are bani de bilet. Oricum, el vrea în fiecare lună să plece undeva și nu reușește niciodată să plece mai departe de Constanța unde, în nici un caz nu se simte la fel ca în Franța, sau eu știu, poate că o face.

-Azi sunt ca o mătasă. Doar sufletul mi-alunecă prin casă.

S-a uitat într-un mod diferit la mine, ascultându-mă, și m-a tras mai aproape de pieptul lui. I-am spus hotărâtă:

-Vara asta am să mă îndrăgostesc, am păstrat pentru mine că de el aveam să mă îndrăgostesc.

V-am mai spus, nu puteți să-i hrăniți orgoliul și complexul lui de zeu, dar el tot a râs. Pentru prima oară mi s-a părut mai puțin ironic și mai degrabă docil. Mi-a zis ceva dar nu am înțeles.

-Poți să repeți? îl rog.

-Te întreb, mai știi? Cea mai frumoasă zi a fost la început, când nu mă puteai minți.

M-am simțit din nou foarte intimidată. Mă știa atât de bine. Pe de altă parte, mă bucuram că nu mi-a spus încă o glumă proastă, așa cum obișnuia să facă când ne-am cunoscut. Am încercat să mă zbat, să-l împing din pat și să-l gonesc.

-Îmi ești tare simpatică când stai lungită în pat cu aerul îmbufnat și ai face orice numai să mă vezi plecat. M-a tras și mai aproape de pieptul lui și m-a sărutat mai degrabă părintește pe tâmpla stângă.

-Vine o zi când se va sfârși. Nimeni nu va ști oare când va fi, devenea din ce în ce mai serios.

A tăcut pentru o vreme, parcă gândindu-se la ce avea să spună în continuare. S-a întors spre mine și, în cele din urmă, a adăugat:

-De fapt, știi ce? Cred că, până la urmă, e o poveste fără sfârșit.

Dacă povestea asta are sau nu un început și un sfârșit, mi-e îmi este, sincer să vă spun, pohui. Am rămas amândoi în pat, uitându-ne la blestematele de pete de pe tavan.

Va urma?