aug. 102017
 

Zburătorule ,

Evit de aproape trei săptămâni să scriu acest nou articol. Brațele mele nu vor să mai colaboreze cu mine. Degetele de la mâini sunt atât de anchilozate, că nici maseuza de la RAAY nu le mai scoate la lumină. Nu mai am forță în ele nici ca să mă dau cu deodorant când ies afară. Aș vrea să fie doar o glumă, dar nu este. Eu una nu știu ce anume să fac ca să îmi stimulez musculatura, pentru că orice aș face simt că nu este suficient dacă nu dozez exercițiile fizice cu niscaiva fericire. Și pe asta nu pot, pur și simplu, nu pot să o scot de unde nu-i. Și, cum în sinea mea știu că acest articol are să fie unul lung, am fugit de el ca de dracul de frica durerii din brațe. Dar energia care mi-a afectat mușchii vrea să iasă la lumină, așa că fac acest efort de dragul meu. Și al tău, pentru că tare tebuie să te mai îngrijorezi nemaiauzind vești de la mine de atâtea săptămâni. Așa că profit de tăcerea greierului captiv în calorifer și de răcoarea nopții ca să îmi adun gândurile oleacă și să scriu.

Te-am visat azi după-amiază din nou. Nu o mai făcusem de când am scris ultima oară. Și, drept să îți spun, m-am simțit complet pustiită și abandonată. Și am descoperit că îmi era peste măsură de mult dor de tine, așa cum îți lipsește libertatea când intri la pușcărie bunăoară. Dar nu de vis vreau să mă leg, al cărui conținut s-a desfășurat ca de obicei. Alergătură și zbor unul după altul în dimensiuni astrale, printre blocuri, prin casele oamenilor, trecând prin pereți, foc și pară doar ca să ne ținem de mână o secundă. Ce frumos. Superb. Grandios. Mirobolant. Atât de inocent și romantic în același timp. De-ar fi și realitatea așa, vai cum mi s-ar destinde mușchii, din cap până-n picioare. Oh, dar … Visul ca visul, dar ce a urmat după aceea a fost genul de lucru științifico-fantastic despre timp și spațiu pe care oamenii de știință încă încearcă să îl dovedească și să îl explice. Pe scurt, aveam o precogniție. Adică trăiam un moment din viitorul meu în același timp cu prezentul. Mintea mea era atât de transpusă în acest moment viitor, că îmi influențam corpul energetic și emoțional. Vreau să spun că cele din viitor o făceau. Nu știu cum să explic mai bine, dar era ca și cum eram conectată la propria supraconștiință ca să dictez momentului prezent în ce direcție să meargă. Știu că acest fenomen s-a întâmplat pentru că, la masă, îi spusesem surorii mele că, în Univers , nu există decât un timp, timpul prezent. Că în Univers cele trei timpuri, trecut, prezent și viitor se întâmplă în același moment și nu linear, secvențial, ca pe pământ. Că înțeleg de ce se spune că ai face bine să îți trăiești viața din perspectiva dorințelor împlinite, așa cum ne învață Wayne Dyre în Cartea „Dorințe împlinite”, pe care o recomand tuturor celor care vor să se lumineze oleacă în legătură cu mersul lucrurilor. Și îi mai ziceam surorii mele că trebuie ca timpul și spațiul să fie subiecte de interes pentru sinele meu, având în vedere că încerc să le aprofundez prin experiență. De unde și precogniția care a urmat. În timpul ei, noi eram împreună. Acțiunea se desfășura în jurul unei rochii negre de seară pe care am cumpărat-o săptămâna asta. Foarte frumoasă, dar de ocazie, de unde și întrebarea mea, „Unde aș putea-o purta? Și mai ales, când, dacă ea e de vară?” Fireşte, ai putea să te întrebi de ce mi-am cumpărat o rochie de ocazie dacă nu ştiu dunde o voi purta. Dar hainele la 5 lei de la Humana sunt mult prea tentante ca să nu cumperi tot ce îţi pică în mână. Ei bine, Universul a binevoit să îmi arate această ocazie.

În fine, am ajuns în acest punct. O altă amintire viitoare pe care să o colecționez, alături de zecile de imagini și clipuri afișându-ne împreună (mă refer aici la împreună ca într-o relație ) pe care al treilea ochi mi le trimite regulat doar ca să mai suport prezentul ăsta de nesuportat, dar atât de important pentru Univers. Ai crede că, după atâtea secvențe ale viitorului văzute și experimentate, să fi devenit deja convingere că așa urmează să fie și să îți găsești liniștea și pacea interioare, dar e departe de a fi așa. Numai așa nu este. Biata mea minte, confuză și peste măsură de obosită, presată și bulversată, a început să dea rateuri, de unde și stresul din mușchi, dereglarea ceasului intern care a dus la dormitul în timpul zilei în locul nopții, etc. Și tot ce vreau este să văd. Să te văd.

Am să scriu cât mai curând motivele pentru care cred că acest viitor dezvăluit de al treilea ochi este complet nerealist. Păi cum să fie, dacă fundația din trecut este atât de șubredă? În plus, de ce mi-a fost frică nu am scăpat. Îmi pică brațele de oboseală. Așa că va urma.

Sorry, the comment form is closed at this time.