sept. 192015
 

Când Râzvan şi Dani dau câte o petrecere, trebuie să te pregăteşi fizic şi psihic pentru scandal. Întâmplarea face ca cei doi, colegi de grupă la secţia de biochimie, să se fi născut în aceeaşi zi şi în acelaşi an. Ba mai mult decât atât, ăştia doi seamănă atât de bine, încât nu de puţine ori le-am spus că trebuie să fi fost fraţi gemeni, despărţiţi la naştere. Partea nostimă e că unul vine de pe coasta de vest, iar celălalt din cea din est, aşa că prima lor reacţie când s-au văzut întâia oară a fost să se urască de moarte. Ce mai contează ce şi-au făcut unul altuia între timp. Acum sunt fraţi siamezi.

De la 7 jumate, în laboratorul de chimie, cei doi se comportă ca şi cum lumea e a lor. Noi ăştilalţi, spectatorii , am poreclit întreaga lor manifestare dimineaţa cu Răzvan şi Dani. Îi auzi în fiecare zi declarându-şi etern iubirea.

– Auzi, băi, Dani, avem acelaşi sânge în vene şi fraţi vom fi.
– Până atunci când moartea ne va despărţi, îi răspunde Răzvan.
– Frate, mi-ai luat vorba din gură!
– Pe bune, frate?
– Frate, dacă-ţi zic!

După care îi mai auzi pupându-se şi luându-se la trântă. Nu este săptămână în care cei doi să nu plătească pentru echipament de laborator stricat.

Aşa că vă puteţi imagina că o petrecere de ziua lor nu ar putea fi decât trăsnită.

Se mutaseră împreună la bloc, într-un apartament cu două camere. Sinceră să fiu, ne miraserăm cu toţii pentru alegerea habitatului.

– Două camere!? ne uimeam noi cu ţoţii. Păi, la ce naiba le trebuie o a doua cameră, dacă patul matrimonial din apă se află în dormitor?

În fine. Vineri seara, pe la nouă şi un sfert, trebuia să ajung după blocurile gri din Pantelimon la petrecerea celor doi. Urma să mă întâlnesc cu Picaso în staţia de autobuz din faţa poştei. Apropo, dacă vreţi să ştiţi, eu şi Picaso făceam un cuplu de aproximativ două luni. Cât despre Emil, nu-l mai văzusem de la începutul verii şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce ar mai fi putut face. Dar nu am cum să nu recunosc că, în drum spre apartament, îmi bătea inima atât de tare, că începuse să-mi transpire fruntea. Simţeam brobonele reci de sudoare pe şira spinării care mă jenau şi mă sâcâiau atât de tare că începusem să mă bâlbâi şi, de vreo două ori, m-am şi răstit la bietul meu partener. Vă întrebaţi dacă aveam emoţii? Evident că aveam emoţii. Deşi Emil nu era la facultate, ştiam că îi cunoaşte pe cei doi şi că, probabil, avea să fie şi el invitat la petrecere. Iar eu, ei bine, eu nu ştiam dacă vroiam să-l văd sau nu. Cel puţin nu în aceste condiţii. Ideea de a da întâmplător nas în nas cu el la o petrecere mă enerva teribil. Dar mai ales ideea de al vedea însoţit de vreo bombă sexy, în timp ce îmi arunca priviri pline de înţelesuri ascunse la adresa mea şi a lui Jimmy. Mă enerva şi mai tare. Nu îl poţi face gelos pe un om ca Emil, nici măcar nu poţi să-l faci să îţi arate o privire de blândeţe. E şi mai greu să îl citeşti. Nu poţi şti niciodată cu certitudine care ar putea să fie gândul care îi trece prin minte. Aşa că voi mărturisi deschis: aveam oroare la gândul că ar fi putut să mă umilească în vreun fel sau altul.

Răzvan şi Dani locuiau la cinci, dar niciunul din cele două lifturi nu mergea. De şapte luni de când se mutaseră acolo scria pe uşele lor că sunt scoase din funcţiune, aşa că nu am avut de ales decât să urcăm scările. Până la etajul trei niciun bec de la etaj nu se deschidea. Nu îmi doresc să ştiu pe ce naibii am călcat undeva între etajele doi şi trei, dar când am ajuns la patru, mi-am dat seama. Întrega balustradă până la etajul şase era învelită în hârtie igienică. Este felul lui Răzvan şi Dani de a anunţa blocul că este petrecere la etajul cinci. N-a mai fost nevoie să batem la uşă. La ei, când e petrecere, uşa e mereu deschisă. Totuşi, ceva suspect se întâmpla. Nu se auzea câtuşi de puţin muzică. Ştiu că era doar ora 9, dar ei aveau obiceiul să înceapă cheful de la 5, probabil să îi scape pe oameni de stresul de a mai suporta ştirile de la ora cinci de la TV.

– Lăsa-ţi, fraţilor, crimele şi violurile şi haideţi să încingem hora mare, le spuneau cei doi vecinilor de pe scară.

Ştiam cu siguranţă că cei doi le băteau în uşă vecinilor bătrâni şi că le ofereau un păhărel de vin ca să îşi mai dreagă setea. Şi mai ştiam că bătrânii nu refuzau. Dar asta nu însemna, evident, că toţi vecinii tolerau dezmăţurile colegilor mei.

La uşa de la intrare, Dani ne-a şoptit:

– Copii, voi staţi cuminţi. E timpul ca adulţii să-şi iasă din minţi.

Ne-a făcut cu ochiul şi ne-a arătat pe hol spre intrarea în sufragerie doi ofiţeri de poliţie.

– E patrula călare. Şi-au priponit caii de un pom în faţa altui bloc. Nu aveau GPS-ul cu ei să găsească scara noastră mai repede. S-au plâns vecinii că am pus muzică arăbească şi grecească în loc de manele. Ne-a bătut unul la uşă şi ne-a spus că avem tupeu maxim să punem muzica asta copiată în loc să punem variantele originale, în română, de Salam, Vijelie şi Minunatul, ne-a informat Dani pe scurt.

– Păi, şi veţi opri cheful? l-a întebat Jimmy.

– Am zis că ăştia sunt călare, au voie să bea, ne-a făcut din nou Dani cu ochiul şi ne-a arătat din nou spre hol.

Pe mine, cel puţin, nu m-a surprins de loc să-l văd pe Răzvan turnând whisky în două pahare celor doi ofiţeri de poliţie şi spunându-le:

– Să vă ţină de cald la noapte, domnilor ofiţeri, că n-aveţi cum să deschideţi radiatorul din Dacie. Iar caii ăştia nu ştiu câtă căldură emană. Mai bine le daţi domniile voastre lor, să nu sune careva la protecţia animalelor şi să se plângă că nu aveţi grijă de ei.

– Tot ce vă zicem este să daţi muzica un pic mai încet, ca să nu mai sune vecinii a treia oară, i-au sugerat lui Răzvan cei doi ofiţeri, având mai mult interes în a da pe gât paharele de băutură decât în a da sfaturi şi sugestii puştilor petrecăreţi.

Când să iasă, nu s-au sfiit câtuşi de puţin să nu ia fiecare câte două gogoşi dintr-o cutie de şase pe care eu şi Jimmy o adusesem. Până să ajungă ei la parter, muzica era din nou la volum maxim.

– Azi e moartea boxelor, îi auzeam strigând din sufragerie pe ceilalţi petrecăreţi, locul spre care mă îndreptam cu inima să-mi iasă din coşul pieptului de emoţie.

Ajunsă acolo, m-am uitat rapid prin cameră, după cunoscuţi. Pe cei mai mulţi nu-i cunoşteam, pe alţii îi cunoşteam vag, în timp ce printre ceilalţi recunoşteam câţiva colegi de grupă. Am oftat uşurată când, la un scrutin mai atent al participanţilor, nu l-am zărit pe Emil printre aceştia. Poate am norocul şi scap, mi-am zis. Dacă vreţi să ştiţi ceva despre mine, aflaţi că nu sunt o cine ştie ce petrecăreaţă. Chefurile astea de proporţii mai tare mă obosesc decât să mă distreze. Şi, ca să fiu sinceră, nu mă înebunesc după întreaga hârjoneală şi întregul frecuş care au loc între corpul meu şi zecile de necunoscuţi dintr-o cameră de 20 mp, în timp ce mă strecor printre ei ca să îmi umplu paharul cu ce am chef să beau la momentul respectiv. Dacă aş fi o avidă băutoare de rachiu, probabil nu m-ar mai deranja când vreun libidinos cu 100 ani mai mare decât mine îşi lipeşte, cică din greşeală, mâna de fundul meu. Probabil că vaţi dat seama până acum că nu alcoolul este micul meu moft. Visele sunt.

Atunci, de ce mai particip la astfel de evenimente împreună cu întreaga asta bandă de netrebnici, v-aţi putea lesne întreba. Până la jumătatea petrecerii şi eu îmi pun mereu aceeaşi întrebare. Dar, vedeţi voi, se întâmplă întotdeauna ceva în a doua jumătate, ceva surprinzător şi neaşteptat, îndeosebi pentru acel participant venit acolo pentru ceva mai mult decât băutură gratis de proastă calitate şi hârjoneală cu necunoscuţi.

L-am lăsat pe Jimmy să facă ce îi pofteşte inima. Din fericire, nu formam un cuplu în care unul îl sufoca pe celălalt, iar altul îşi sacrifica propria fericire pentru altul. Cred că am noroc şi scap în noaptea asta, continuam să îmi spun, în timp ce mă îndreptam spre colţul de după uşa din sufragerie unde văzusem un fotoliu liber. Foarte puţini poftesc să stea acolo pentru că trec neobservaţi. Şi foarte puţini merg la petreceri ca să treacă neobservaţi. Dar nu sunt eu în măsură să psihanalizez participanţii de la o petrecere. Evident, eu nu îmi doream să fiu băgată în seamă. Din când în când, auzeam de după uşă un nou venit exclamând:

– Mamă, e mare agitaţie. S-ar în aer boxele, frate!

– Unde îi berea?, îl auzeam strigând pe un altul.

Dar chiar ascunsă după colţ, nu am scăpat de invadatori. Vorbesc, evident, despre tipii care caută fete singure prin toate colţurile, dulapurile şi alte piese de mobilier. Până la 10 jumate mă acostaseră cel puţin cinci indivizi.

– Bună seara, iubito! Ce faci aici, aşa mititică şi singurică? Vrei să-ţi umplu paharul? îmi spunea unul.

– Sunt bine, mulţumesc, îi răspundeam eu scoţând din buzunarul de la blugi un şerveţel pus premeditat acolo şi începând să îmi suflu în mod exagerat nasul în el.

Ei se ridicau apoi din faţa mea, în picioare, îmi spuneau distracţie plăcută de la distanţă, fără a mai îndrăzni să se apropie prea mult cu gura de lobul urechii mele ca să-mi şoptească vorbe de amor. Dar în 45 de minute, rămăsesem fără şerveţele, iar picioarele îmi amorţiseră aşa de tare că simţeam că-mi curge sifon prin vene în loc de sânge. A trebuit să mă ridic şi să mă deplasez prin junglă. Pe la jumătatea drumului spre bufet, mi-a ieşit un tip în cale la vreo 36 de ani.

– Petrecerea arde, arde, când se rup femeile. Petrecerea asta nu prea arde, pentru că nu se rup prea multe femei. Şi văd că tu nu te rupi, dragă.

Nu mi-am putut stăpâni faţa să nu se schimonosească într-o grimasă atât de teribilă încât l-am făcut probabil pe tip să creadă că sufăr de vreo defecţiune neurologică a muşchilor faciali, pentru că a plecat aproape instantaneu. Aşa că am vrut să fac stânga împrejur şi să mă întorc, deşi mărturisesc că tânjeam după un pahar cu apă.

Nu reuşisem cu desăvârşire să-mi şteg grimasa de pe faţă atunci când m-am întors şi am dat nas în nas cu Emil. Ori eram încărcată de nervi, ori eram în stare de şoc, pentru că nu am reacţionat în niciun fel. Cele cinci minute care au urmat, stând aşa tâmpă în faţa lui Emil, mi s-au părut o veşnicie. Nu îndrăzneam să scot un sunet, iar dacă aş fi scos oricum nu ar fi sunat a nimic şi probabil nici nu l-ar fi auzit. Muzica era atât de tare că se auzea, probabil, pe Lună…Iar el, ei bine, era el. Nu mi-am dat seama dacă se bucura sau nu că mă vede. El oricum nu se bucura niciodată de nimic. În afară, bineînţeles, de iarbă. Dar partea care mi-a dat sudori pe şira spinării a fost că părea că stătea în spatele meu din totdeauna. Sau, mă rog, că asistase cel puţin la ultima scenă. Probabil ăsta era motivul pentru care îşi permitea să schiţeze un zâmbet pe faţă. Doamne, cât puteam să urăsc incertitudinea. Niciodată nu puteai şti nimic sigur.

Când, la un moment dat, cheflii au început să urle în gura mare că amintirile îi chinuiesc şi îi răscolesc, Emil şi-a trecut repede mâna după gâtul meu şi m-a apropiat de pieptul lui.

– Ce mai faci copilule? m-a întrebat, ca să mă pupe mai apoi pe creştetul capului.

Nenorocul meu a fost că exact atunci careva din public, un idiot cel mai probabil, a oprit muzica. Aşa că răspunsul meu, un bine incert şi timid s-a auzit mult mai tare răsunând în toată camera ca gongul de clopotniţă la biserică în ziua de Paşti. Mi-ar plăcea să spun că exagerez, dar, din păcate, nu o fac. Evident, mă aşteptam ca toată lumea să izbucnească în râs, dar nici măcar Emil nu a făcut-o. În tăcerea care se lăsase, distingeam cu toţii vocile celor doi ofiţeri de mai devreme. Pare-mi-se că vreun vecin sunase iar să se plângă.

– Copii, e poliţia în acţiune. V-am rugat să daţi muzica mai încet, iar voi ce naiba faceţi? Aveţi tupeu de borfaş să ne deranjaţi iar pentru a o suta mia oară de la treburile noastre. Da’ ce credeţi voi? Că veţi reuşi să ţineţi lumea la degetul mic, vorbeau cei doi ofiţeri, acum uşor iritaţi, dând pe gât câte o damigeană de vin de căciulă.
Se vedea cât de colo că pe cei doi nu-i deranja câtuşi de puţin că erau obligaţi să vină să strice petrecerea şi să îi atenţioneze pe Răzvan şi Dani cu degetul arătător, în semn de mustrare.

– Avem spirit de luptători şi vom reuşi, dom’le poliţist, le zicea Dani în timp ce le mai turna încă un pahar.

– Ce să reuşiţi!?

– Să ţinem lumea la degetul mic. Că ne-am născut în lumea noastră şi n-am primit nimic, chicoteau cei doi turnând în continuare câte un pahar.

Când să plece, ofiţerii n-au mai avut de unde să ia gogoşi. Aşa că s-au întors cu degetul arătător şi cel mare îndreptate spre noi foarte ameninţător.

– Pac,pac, nişte răţuşte pe lac, le împuşcăm în cap.

Până să ajungă pe cai şi să dea colţu’, muzica era din nou la maxim. În tot acest timp, eu şi Emil am stat tăcuţi, ascultând conversaţia ofiţerilor cu ceilalţi, dar până să plece ei, mi-am dat seama că între timp începuserăm să ne ţinem de mână. M-am panicat mai puţin decât m-aş fi aşteptat. De fapt, nu m-am panicat de loc. Nu mi-am dat seama cum naiba s-ar fi putut întâmpla, dar oricum nu avea nicio importanţă. Mi-am strecurat mâna uşor dintr-a lui şi m-am dat trei paşi înapoi. Când muzica a început din nou i-am aruncat un zâmbet scurt şi m-am retras spre baie. Şi, mă refer aici, că m-am baricadat în baie până spre sfârşitul petrecerii. Nu-mi doresc să ştiu ce s-a întâmplat pe balcon din cauză că baia a fost ocupată de mine atâta timp. Dar ce s-a întâmplat în baie e cu totul altă poveste pe care am de gând să v-o spun cu altă ocazie. Dar pe la ora 2 noaptea, când am decis să ies de acolo şi să le urez noapte bună lui Răzvan şi Dani, i-am auzit strigând din sufragerie.

– Domnilor poliţişti, nu ne mai trageţi pe dreapta.

Îmi amintesc că celor doi poliţişti le lipseau cămăşile şi că se plesneau unul pe celălalt peste fund cu făcăleţul de bucătărie.

Va urma.

Sorry, the comment form is closed at this time.