iun. 212015
 

– O iubesc pe Simona Ionescu și aș vrea să o invit la o cafea, mi-a spus Emil într-o seară în timpul uneia dintre vizitele sale obișnuite.

– Mai degrabă cred că ai vrea să te culci cu ea, i-am răspuns uitându-mă la el pe sub gene, ușor nedumerită.

Emil nu iubea pe nimeni. Decât pe el însuși. În plus, Simona Ionescu era vecina mea de la etajul 2. O bătrânică de 69 de ani. Așa că nu m-am putut abține să nu mă întreb dacă începuse sau nu să-și piardă mințile de la atâta fumat. Bănuiesc că e mai potrivit să zic că Emil era afumat. Dar, în seara aceea, nici măcar nu începuserăm. Avea o voce foarte serioasă și se uita fix la perete, încât nici nu-mi dădeam seama dacă glumea sau nu. Am lăsat, așadar, aparatul de rulat hârtia pe masă și m-am apropiat de el, lucru care nu a rămas neobservat. Știa foarte bine ce aveam de gând să fac și, înainte să-i spun o vorbă, mi-a trântit-o răspicat:

– De trei zile încoace, gura nu-ți mai tace, iarba nu-ți place.

Părea că i se schimba lumina din ochi și arăta ca o fiară care se apăra. A fost o ceartă tăcută. De fapt, a fost una mută. Nu ne-am spus nimic în următoarele 15 min., apoi a plecat.

Trecu o zi, trecură două, dar nici un semn de la Emil. Zece zile trec absurd de nu știu, nu știu cum, nu știu pe unde, nu știu. Degeaba, Emil nu a mai sunat și nici nu a mai bătut la ușa mea pentru vizitele sale nocturne. Și chiar dacă m-ar fi sunat, mi-ar fi spus ”Guess who? Missed me?” Nu mă dădeam în vânt după această latură a lui. Ce-ai vrea să-ți zic, Emil, că îmi este dor de tine așa cum deșertului îi lipsește ploaia? Nu, merci. Mai bine mă lipsesc.

A trecut aproape o lună. O perioadă, începusem să mă gândesc că până la urmă a plecat în India, așa cum îmi spusese de multe ori că o va face. Dacă s-ar fi întâmplat așa, bănuiesc că m-aș fi bucurat pentru el. Dar dacă vreți să știți, oricât de dură și indiferentă vroiam să fiu, începusem să-i duc dorul. La început nerăbdarea mea atinsese limita maximă. Vroiam teribil să mă sune, să-și ceară scuze sau să-mi povestească pur și simplu prin ce trecea. Așa că luam telefonul cu mine peste tot. Verificam din cinci în cinci minute să văd dacă nu aveam vreun apel pierdut. ”Vai de tine”, îmi spuneam deseori, ”când noaptea s-ar face zi, nu te-ai mai putea stăpâni din baie la telefon ai vorbi”. Începusem să cred că îmi pierdeam și eu mințile, sau că i se întâmplase ceva rău lui Emil. Am început să sun la spitale și la poliție. Dar nimic. Era ca și cum Emil intrase în pământ. Știu. Știu. Știu. Aș fi putut să-l sun eu în schimb, dar ori de câte ori eram pe punctul să apăs pe buton să-l sun, mâna arunca telefonul de m-am trezit de câteva ori că îl adun dezmembrat de pe jos.

Într-o zi, în timp ce eram la bucătărie, am auzit telefonul din cealaltă cameră. Nu-l mai luam așa de des cu mine peste tot. Dar atunci am simțit că încremenesc. Inima mi se oprise și nu puteam să mai clipesc. Am lăsat toate baltă și m-am repezit către telefon. Suna un număr necunoscut. Cu mâna tremurând de frică, am răspuns:

– Alo, sunt eu, Picaso. Ți-am dat bip și tu nimic.

Am rămas ca trăsnită. Nu reușeam să recunosc vocea, dar oricum, știam că nu era Emil.

– Ești, mă, acolo? Sunt eu Jimmy, am auzit din nou vocea de la capătul firului.

Jimmy era un coleg de facultate căruia toți îi spuneau Picaso. Avea un talent imens în a se murdări cu sosurile de la shaorma pe tricou. Nu asta ar fi fost problema, dar vedeți voi, Jimmy purta numai tricouri albe. Suna să-mi aducă aminte că nu mai dădusem de mult pe la facultate și că rămăsesem în urmă cu proiectele. Nu mă stresam foarte mult. Mai mult pentru că nu mă regăseam în acea facultate. În cursurile și seminariile lungi și plicticoase. În cărțile stufoase și în sălile reci și întunecoase. Mă gândeam, chiar, de foarte mult timp, să renunț la facultate, să iau o pauză și să plec. Să fi plecat și eu în India. Dar Jimmy m-a adus cu picioarele pe pământ. Eram liderul de grup pentru proiectul final la un curs oarecare. Așa că mi-am revenit în fire și am decis să-mi asum rolul. În plus, mă bazam pe faptul că tot acest efort la facultate avea să mă ajute să nu mă mai gândesc la Emil și la problemele lui afurisite. ”Să facă borș din partea mea”, mi-am zis.

A doua zi, dis de dimineață, m-am întâlnit cu ceilalți colegi ai mei. Pe celelalte două fete le chemau Andreea, iar băieții erau Marin, Ștefan și Bănică. Pe tatăl lui Bănică îl chema la fel. Așa că ăstuia mai mic îi spuneam Juniorul. Cu mine și Jimmy eram șapte.

Jimmy era un afemeiat și nu de puține ori râdeam de el:

– Jimmy, Jimmy iubești fetițele-n bikini, dar pe tine cine te mai iubește, Jimmy!?

El oferea exagerat de multă iubire, dar nu primea nimic în schimb. De altfel, era un băiat cumsecade. Nu neapărat studios, dar destul de deștept și descurcăreț. Așa că îl alesesem pe el ca mâna mea dreaptă pentru proiect.

Cum a decurs sau n-a decurs proiectul este o altă poveste pe care nu v-o mai zic. Dar dacă vreți să știți, am trecut cu toții. Ba mai mult decât atât, seminaristul ne-a și scutit de prezența la examenul final. Vedeți voi, când e ceva de făcut, fac. Iar dacă am și o mână dreaptă bună, atunci fac grozav de bine. Cert este că, de o bună bucată de vreme, nu mă mai gândisem deloc la Emil. Cumva, mi se părea că mi se luase o piatră de pe umeri și că nu mai era nevoie să îi port de grijă. Era o responsabilitate pe care mi-o asumasem conștient. Dar, în viața asta, alegi să faci un lucru sau un altul fără o motivație logică sau nu.

Așadar, în ultimele săptămâni mă apropiasem foarte mult de Jimmy și nu neg că îmi picase oarecum cu tronc. Când, la finalul proiectului, m-a invitat la o cafea să sărbătorim am zâmbit tăcut și m-am bucurat. Urma să ne întâlnim în aceeași zi la ora 5, după cursul de după- amiază. Jimmy obișnuia să poarte o șapcă cu cozorocul îngust. Dar în acea după-amiază, m-a așteptat în hol cu capul gol. Și, în plus, purta un tricou alb curat, fără pete. Mi s-a părut tare nostim. Am vrut să glumesc și să-i spun să aibă grijă să nu strice acea frumusețe a albului imaculat. Dar m-am abținut. Am mers după aceea la cafeneaua de la teatru. Era unul din locurile mele preferate, fără ca Jimmy să fi știut asta în avans.

Dar când să iau prima sorbitură de cafea, la cinci mese mai încolo, în cel mai întunecos ungher, l-am văzut pe Emil. Era cu Maria Ioana. Era o tipă pe care o cunoscuse într-un bar și pe care mi-a arătat-o de câteva ori pe Facebook. Am urât-o din start. ”Maria Ioana, tu ești campioana de ai reușit să-i atragi atenția lui Emil.” El nu ieșea niciodată în oraș cu fetele pe care vroia să le cucerească. Am încercat să mă ascund după Jimmy pentru că nu vroiam ca Emil să mă vadă sau să observe că-l văzusem. Dar era evident cât de colo că și el mă văzuse. I-a șoptit ceva Mariei și s-a ridicat. Am sperat că nu se va îndrepta către mine, dar în zadar. Exact asta a făcut. Am început să mă panichez. Vroiam să păstrez o atitudine rece și indiferentă. Dar nici nu vroiam să par prefăcută. Sau să-mi arăt că-mi forțez atitudinea. Nu este treabă ușoară să fi un sloi de gheață în mod natural. Dar când a ajuns lângă mine, și-a pus mâna în părul meu și m-a întrebat:

– Ce faci, măi, copilule?

Am simțit că mi se umezesc ochii și că inima are să-mi iasă din piept. Dar am răspuns repede, fără să mă bâlbâi:

– Sunt bine. Tu ce mai faci?

Am zâmbit sincer și natural pentru că am înțeles atunci și acolo că mă bucuram să știu că Emil nu zăcea în vreun șanț, vreo canalizare sau nu dormea în scara vreunui bloc.

– Supărat sunt, Doamne, iar. Stau în cârciumă și-mi înec amarul.

Am zâmbit iar pentru că știam că sunt lucruri la Emil care nu aveau să se schimbe niciodată. Cred că, în parte, o compătimeam pe Maria Ioana pentru că nu îi cunoștea adevărata natură a acestui om. Ea nu făcea decât să întărească mai mult complexul lui de zeu.

În seara aceea, când am ajuns acasă, am primit un mesaj de la Emil. Îmi scria: ”Te aștept în parc, lângă hotel Cișmigiu, pe băncuța noastră obișnuită. La ora 19.00, mâine.”

Nu puteai să găseșiti un alt loc mai bun de întâlnire? Such a lovely place, e ca un sicriu, pentru numele lui Dumnezeu! Dar în orice caz, m-am gândit în noaptea aceea mult și bine dacă să mă duc sau nu. Inițial, am vrut să mă ascund după un tufiș, să văd dacă va veni sau nu. Îl credeam în stare să stabilească o astfel de întâlnire pe care să nu o onoreze. În final, am ales să cred că Emil este și el un băiat de treabă și că nu poate să facă o astfel de neobrăzare. Iar eu, în cele din urmă, nu m-am dus.

Va urma.

Vechiul Hotel Cişmigiu

Sorry, the comment form is closed at this time.