apr. 112016
 

My Dear,

Dacă mă apuc să îţi vorbesc acum despre toate lucrurile care vor urma, e pentru că m-ai văzut dezbrăcată de o duzină de ori deja atunci când vii să mă tragi de picior noaptea şi îmi declari sus şi tare că, dacă ar fi după tine, ai veni mereu la mine să mă iei ca să zburăm spre lună. Dar, vezi tu, nu ştiu dacă eşti chiar tu pilotul pe care îl aştep de atâta vreme. Încă nu-mi dau seama cine eşti tu sau ce eşti pentru mine, deşi marfa pe care mi-o vinzi sub formă de vise mai mult înceţoşate decât altceva, mă face curioasă în privinţa dedesubturilor tale. Mă refer la alea sufleteşti, evident.

De 7 luni încoace, de când a început toată treaba asta nouă, nu îmi mai sunt în fire. Nu că aş fi fost vreodată bine, dar acum parcă e prea de tot. Nu mai am stare. Sunt din ce în ce mai neliniştită. Sunt în aşteptare. Aştept să sune telefonul. Sau interfonul. Sau amărâtul de messenger de pe Facebook. Orice care să răstoarne starea prezentă a lucrurilor şi care să-mi desfacă afurisitele de cătuşe de la mâini. Am alergat după această emoţie dintotdeauna. E singurul lucru pe care nu-l primesc. Adică, o confirmare pe bune a înseşi existenţei tale în raport cu a mea.

Nici nu-mi amintesc să fi trăit vreodată ceva asemănător sau pe aproape cu ce visez că îmi doresc să găsesc. O singură emoţie, o unică întâlnire cu un om care să fie atât de minunată, încât să te dea pe spate. Nu caut decât unicitatea în experienţă, nimic altceva nu mai contează. Ar fi inutil. Ar fi obişnuiţă. Ea s-ar transforma în ataşament. Ataşamentul în dependenţă. Dependenţa în obsesie. Obsesia duce la moarte. Nu m-aş da în lături să mor pentru altcineva, atâta vreme cât nu este o moarte inutilă. Şi n-aş putea să mor după cineva care nu lasă de la el niciodată şi nu vine cu mine la shopping să-mi iau şosete şi maieuri pentru că nu este stilul lui. Dar mi-aş da bucuroasă rinichiul în plus şi char inima toată celui care mi-a ridicat părul ca să mă sărute pe ceafă, numai ca să-mi dea fiori pe toată şira spinării, de la noadă, în măduva oaselor, până-n fundul creierilor. Iar asta fără să aibă de-aface cu excitarea sexuală.

Ăştia cu capul mare în psihologie spun că o legătură bazată pe instincte este sortită eşecului. O dată ce instinctul dispare, te trezeşti că stai cu un bolovan cu care nu poţi vorbi nimic şi cu care nu poţi decât să bei cafeaua dimineaţa. Te trezeşti că nu a fost decât o sculă în trusa de instrumente, că o scoteai de acolo când aveai nevoie de ea şi că o puneai la loc atunci când terminai treaba cu ea. Şi, cu timpul, sculele astea blestemate se învechesc şi se strică. Şi ce te faci acum că ai rămas blocată cu cineva care nu mai dispune de instrumentul de care ai nevoie? O arunci pe cea veche şi-ţi cumperi alta nouă la cutie? Dar zău dacă mie uneia nu mi se pare că ăştia cu capul mare vorbesc despre o grămadă de tâmpenii.

Şi ce naibii vor ei să spună prin iubire sinceră şi necondiţionată faţă de ataşament? Mi se face rău de la stomac dacă mai aud pe cineva teoretizând iubirea. Mi-e lehamite să mai aud pe vreun deştept spunând că, atunci când iubeşti pe cineva, nu ai aşteptări. Eu sunt om. Şi tu eşti om ca şi mine. În cel mai bun caz, suntem amândoi suflete cu experienţă umană. Dar ăsta este un lucru pe care doar puţini îl ştiu. E însăşi o aşteptare să spui că nu trebuie să ai aşteptări de la persoana iubită. Şi este nebunie curată să crezi că doi oameni care, cică, s-au ales unul pe celălalt pot să ajungă la un nivel atât de ridicat de iubire încât să nu mai aştepte nimic de la celălalt. Nici însuşi Dumnezeu nu a avut această răbdare cu omul. Până şi Biblia ne învaţă că Dumnezeu i-a ras de pe faţa pământului pe onaniştii din Sodoma şi Gomora pentru că erau prea perverşi. Aşadar, El cel mare, care ne-a făcut pe toţi din iubire, nu ne-a iertat, iar eu nu pot să am pretenţia ca cel pe care îl iubesc să mă scoată la o plimbare în oraş, pentru că, spune el, „Sorry, I don’t do walks”!?

Vezi tu, nu confunda pretenţia mea cu un moft. Nu vreau ca omul să se schimbe de dragul meu. Dacă tot teoretizăm iubirea, atunci să mergem până în pânzele albe. Omul nu se schimbă pentru că asta vrea eu. Nu se schimbă nici măcar dacă ar şti că asta m-ar face mai fericită. Omul se schimbă pentru că îl face pe el fericit să ştie că schimbarea lui mă face şi pe mine fericită. Este valabil şi în sens invers.

Doamne fereşte, să nu bănuieşti despre mine că mă cred perfectă. Nici mie nu-mi place să fac ciorbă de burtă sau să scot maţele de la peşte. Dar tot le-aş face dacă el ar spăla vasele şi ar curăţa dezastrul după mine din bucătărie. Nu este o condiţiie pe care o impun iubirii, pentru că ai văzut că am folosit dacă. În iubirea sinceră, nu poţi iubi mai mult decât celălalt. Şi, ca atare, nici nu laşi mai mult de la tine faţă de celălalt. Nu mă privi de sus pentru că am spus a lăsa de la tine. Treaba asta duce foarte uşor la compromisuri. Dar, când iubeşti pe cineva, e o nebunie să spui că laşi de la tine atunci când te apuci să speli grăsimea de pe farfurii sau aragazul după ce ea a făcut sarmale şi cârnaţi de dragul tău, deşi ea mănâncă numai legume fierte. Ea le face pentru că îi place să-l trateze pe el, iar el le face pentru că îi mulţumeşte pentru gest.

– Cum adică? Nu putea ea să ducă gestul la bun sfârşit şi să spele tot ea vasele dacă tot a vrut să-mi dovedească că mă iubeşte? vei cârcoti tu.

Hopa! Intrăm în dovezile de iubire. Dacă ea bănuieşte că tu nu crezi în iubirea ei faţă de tine şi începe să simtă nevoia să-ţi dovedească iubirea prin gesturi, atunci actul în sine desfiinţeză însuşi conceptul de iubire. Dovada de iubire este nemernicia care crează în realitate aşteptări. Din cauza asta nu te apuci tu să speli vasele cu intenţia de ai dovedi că şi tu o iubeşti. O faci pentru că pur şi simplu.

Îmi cer iertare. Mi se tulbură mintea de la atâta fum şi nu mai ajung unde vreau să ajung. Atâta teorie nu face bine nimănui. Aşa că nu pot decât să mă întorc la propria căutare. Îl caut şi îl vreau pe acest om de multă vreme şi cu toată fiinţa mea. Am tot gheorghidizat iubirea aşa de mult şi simt că n-am ajuns nici măcar la jumătatea idealului de iubire în teorie. Sunt îndrăgostită deja de el. Cum să nu fiu altfel, dacă el există deja? Îl iubesc doar pentru că este. Pentru că a fost şi va fi şi pentru că îl voi cunoaşte. Azi sau mâine sau peste o lună sau peste un an.

Cum ar fi dacă te-ai trezi aşa, deodată, de exemplu, când eşti la mare, în timp ce meditezi în baia camerei în care eşti cazat, că ai putea să ai o jumătate? Cum ar fi să începi, deodată, că îţi iese inima din piept, că toate moleculele din corp vibrează şi se ciocnesc una de cealaltă doar la gândul acestei posibilităţi? Şi cum ar fi să începi să simţi prezenţa acestui om în tine, aşa cum şi gemenii sunt conştienţi unul de celălalt? Şi dacă în cele din urmă poposeşti la ideea potrivit căreia ai o jumătate sufletească, cum găseşti înţelepciunea să aştepţi să vină? Să te abţii să nu-ţi doreşti să vină mai repede? Să lase totul baltă şi să vină? Dacă el îţi este jumătate ţie, înseamnă că şi tu îi eşti la fel lui. Şi ca atare nu poate să simtă decât la fel. Să vrea să vii.

– Ce-ai vrut să spui prin „Te iubesc”, m-a întrebat Emil brusc întrerupându-mă din lunga mea pălăvrăgeală.

– Nu credeam că mă ascultai. Făceam ho’oponopono, i-am răspuns nedumerită.

Pentru că, într-adevăr, credeam că nu mă ascultă. Nu cred că Emil ascultă vreodată pe altcineva în afară de el însuşi, mai ales dacă fumează. Pe de altă parte, degetele lui Emil erau negre şi pline de scrum. Lăsase ţigara să i se stingă în mână. Şi, drept să vă spun, se uita atât de fix la mine, că părea să treacă dincolo de mine. Şi, pentru prima oară de când îl cunosc, am simţit că privirea tulbure din ochii lui nu era rezultat al fumului din sufrageria mea. Dar de răspuns tot nu i-am răspuns. Cum să-i răspund, dacă nu îi spusesem LUI că îl iubesc?

Va continua.

Sorry, the comment form is closed at this time.