feb. 212015
 

M-am trezit, ca de obicei, mult prea devreme. Și, ca de obicei, habar nu aveam cum am să pierd cele zeci de minute până avea să sune alarma de la ceas care avea să declanșeze blestematul de radio și, implicit, vreo melodie la modă. M-am decis, în cele din urmă, să pierd cele 30 de minute stând întinsă în pat și uitându-mă aiurea la petele de pe tavan. Le-am fixat atât de mult cu privirea, că, zău, am început să cred că semănau cu un fel de hartă și că puteam să recunosc Brasil și India pe ea.

Nu mai are importanță cum mi-am petrecut în cele din urmă dimineața. Poate, totuși, v-ar plăcea să știți că, de obicei, merg singură pe drum până la piață și că nu-mi doresc ca cineva să fie lângă mine atunci când fac treaba asta. Poate v-ar mai plăcea să știți că la colțul 3 din sud-estul pieței s-a deschis un magazin alimentar nou pe care proprietarul a avut proasta inspirație să-l popularizeze cu o coală albă A3 lipită pe geam pe care scria cu carioca, cu litere mari de tipar:

”Avem di toati”.

”Pariez că nu”, m-am gândit.

Aș fi vrut să intru și să cer juma de kil de caviar, dar, sincer să vă spun, nu aveam chef pentru astfel de glume. În piața asta sunt mulți băiețași de cartier care formează un fel de underground mafia, așa că vine poliția destul de des, în razii, și le ia toată marfa ilegală strânsă pe tarabe.

Poate v-ar plăcea să știți că la prânz am mâncat sarmalele reci primite de la mama acum două zile și mi-a fost foarte rușine să-i spun că vița de vie, cumpărată, probabil, tot de la un astfel de golan de piețar pe o grămadă de bani, era mult prea bătrână și nu mi-a plăcut. Celelalte opțiuni culinare rămase în frigider erau borș și o leacă de sâmtână, așa că înțelegeți că nu exista nici un regert pentru alegerea făcută. Pe masa din bucătărie adunasem un vraf de plicuri, corespondență și reclame. Printre toată această hârțogăraie am descoperit, cu ciudă, și plicul de care nu vroiam să aud:

” Iar a venit factura la lumină”, am oftat gândindu-mă la cei 25 de lei rămași în portofel.

Am aruncat plicul înapoi, fără să-l deschid, și m-am dus în sufragerie.

Tre’ să spun, cu sinceritate, că nici după-amiaza nu a decurs în vreun mod mai spectaculos. Mamei prietenei mele îi plac telenovelele. Mi-a tot vorbit despre una în mod deosebit despre care știam că începe la 4, așa că m-am decis să mai pierd vreo 45 de minute uitându-mă la un afurisit de episod. Eram grozav de curioasă să văd dacă Marimar a născut băiat sau fată. Și, normal că nu puteam să mă abțin să nu mă întreb oare cine îi este tată acestui copil amărât și chinuit. Dar credeți că am aflat ceva? Nu, nu, nu. Poate peste vreo cinci sezoane. În cele din urmă am adormit la loc cu prea frumoasa imagine a petelor de pe tavan în ochi.

Când noaptea-i pe tocuri, Emil vine de obicei la mine și îmi propune să ne facem varză. În seara aceasta nu a fost mai diferit. Am auzit soneria de la intrare pe la 11 și am știut imediat că este el. Când i-am deschis ușa, m-a izbit din plin mirosul lui de mosc și scoarță de copac, după care eram topită. Emil este de o finețe extraordinară, așa că îmi zice:

-Ești o adevărată chica bomb în seara asta! Ești sofisticată, mă. Uite cum se îmbracă, mă.

-Bună și ție, îi zic scrâșnindu-mi dinții.

Avea dreptate totuși. Aveam pe mine cele mai groase și mai urâte pijamale, pe care se vedeau pete de cafea, gem și ciocolată. Purtam ugg-uri îmblănite, iar părul meu arăta nepieptănat de 3 zile. L-am poftit, totuși, înăuntru și am închis ușa cu cheia.

L-am cunoscut pe Emil acum 2 ani în Vama Veche și, la câteva luni dup’-aia, am aflat despre el că e cultivator de vise interzise de lege. În realitate, însă, este un fel de mic actor grăbit care tânjește după scene mari și public larg, dar care se mulțumește cu câte un rol secundar și episodic în sitcom-urile astea mediocre de la TV.

-Și…Ce-ai mai făcut în lipsa mea? m-a întrebat Emil în timp ce se descălța de bocanci și își punea haina în cuier.

I-am aruncat în trecere un smiley face fals, încercând să plachez cuvintele lui și mai ales, să mă apăr în fața complexului lui de zeu. Nu i-am spus niciodată ce cred despre el, dar se vedea cât de colo că știa că este un fel de zeu.

-Am fost la mare, i-am răspuns într-un mod simplu, dar degajat. Am vrut distracție și soare. Am reușit să mă îndrăgostesc lulea acolo.

-Da? A părut curios. De cine ai reușit tu să te îndrăgostești?

Tonul lui mi s-a părut foarte ironic și sâcâitor, mai ales că întrebarea lui a fost acompaniată de gestul ăla blestemat pe care îl face de fiecare dată când mă vede, când își pune mâna pe capul meu și mă mângâie de parcă aș fi o fetișcană de 16 ani, în timp ce el este MARE și PLIN de experiență.

-De o unealtă de 18 ani, am răspuns. Dar nu am avut ce să fac cu el. Fiind o unealtă, nu poți decât să-l scoți din trusa cu unelte când ai nevoie de el și să-l pui la loc atunci când ai terminat.

Mă uitam fix la podea în timp ce-i spuneam aceste lucruri. Dar când să ridic privirea, m-am trezit nas în nas cu pieptul lui. Apropierea mi se părea oarecum intimidantă. Am încercat din nou să mă apăr făcând un pas înapoi, arătându-i drumul spre sufragerie, unde l-am și invitat.

Nu pot să nu-i recunosc meritul de a fi un cultivator de vise extraordinar. Mi-a aprins o țigară. Se uita foarte insistent la mine, în timp ce trăgeam acel prim fum. Mi s-a părut că aștepta păreri, deși el nu mi le-ar fi cerut niciodată. Fiind un zeu, Emil aștepta ca tu să fi cel care îl ridică în slăvi. Mirosul de lemn era psihedelic.

-Parcă a stat 3 zile într-o valiză plină cu șosete împuțite și a fost transportată in regim cargo tocmai din Sovata, mi-am dat, în sfârșit, drumul la gură.

-La Sovata, unde-i fericită fata. Emil nu râdea. Când e vorba de aprecieri, așteaptă foarte serios până le primește.

-Și cum îndrăznești să numești această ramură? Eram destul de curioasă în privința detaliilor.

-MILF, mi-a răspuns pe un ton foarte serios.

Știam că nu glumește. V-am spus, când e vorba de astfel de lucruri, devine foarte serios. Nu mai pleacă imediat ce scena a luat sfârșit așa cum face când este actor. S-a uitat în treacăt la ceasul de pe perete. Era 11.43 noaptea.

-Dacă ploaia s-ar opri, aș coborî până la chioșc să cumpăr niște semințe sau chips-uri. Sunt lihnit.

-Nu te obosi. Am luat eu azi dimineață, când am fost în piață. Am adus alune și chips-uri cu cașcaval și le-am așezat pe măsuța din sufragerie.

-Serviți, îl poftesc.

-Mă tratezi ca pe un domn.

Nu am citit nici un pic de recunoștință în glasul lui Emil. Și-a pus mâna destul de decent pe umărul meu în timp ce mi-a cerut să-i aduc și un pahar cu apă. Am umblat prin rafturile dulapului de pe hol până am găsit și o sticlă de vin pe care am adus-o împreună cu paharul de apă pentru Emil. Sticla asta de vin ședea nedesfăcută în dulap de luni de zile. Le-am așezat pe măsuța din fața lui, în timp ce eu m-am făcut din nou comodă pe o pernă pe podea. Așteptam. Emil și-a îndreptat mâna către paharul cu apă spunându-mi oarecum sec, uitându-se cu jumătate de ochi la mine:

-Nu vorbește vinul pentru mine, după ce a terminat apa a continuat, dar în noaptea asta cred că beau… beau…, Mi-am înșelat iubita azi noapte în pat cu una oarecare.

Știam că de data asta glumește. El nu are o iubită sau, cel puțin, nu una stabilă. Dar chiar și așa nu m-am putut abține să nu-i zic:

-Începi să devii un fel de domnul problemă?

Nu a vrut să-mi răspundă, iar toată noaptea a continuat să bea apă. Vedeți voi, nu l-aș descrie neapărat pe Emil ca un tip vicios. Îi place, totuși, să fumeze. Nu de puține ori mi-a zis că dacă și soldații ar fuma, n-ar mai bombarda și masacra. Când fumează are obiceiul să devină filozofic. Unii ar spune că e chiar socialist. De aceea, când mi-a spus pe la unu jumate noaptea că toți suntem egali din naștere, am încercat să-l opresc din a începe vreun fel de manifest, dar știam foarte bine că e în zadar.

-Paraziții ăștia din Parlament trebuie cercetați, torturați și aruncați în închisoare, a început el discursul. Dacă aș fi pentru o zi președinte, aș amaneta România fără cuvinte. I-aș amaneta pe toți și nu m-ar prinde.

Nu-mi plac discursurile astea politice, sinceră să fiu, așa că, evident, nu-mi plăcea în ce direcție se îndrepta discuția din seara aceasta. Cum am reușit să-l fac să tacă e mai puțin important. Cum am reușit să schimbăm sufrageria cu dormitorul e, iarăși, la fel de puțin important. Dar, dacă v-ar plăcea totuși să știți, atunci am să vă povestesc cu altă ocazie. Cert e că pe la 3 noaptea stăteam amândoi întinși în pat, uitându-ne pe tavan la afurisitele de pete, mirosul lui de mosc complet impregnat în pielea mea. S-a ridicat brusc în pat, ridicându-și mâinile spre tavan. Am crezut, pe moment, că vrea să vadă că e destul de înalt să atingă tavanul, când a început:

-Ridică-mă la cer, sunt îngerașul sfânt.

M-a pufnit râsul, uitându-mă la cât de copilăros putea să fie acum. Eram amândoi un pic cam praf. L-am tras de picior, dar și-a pierdut echilibrul și a căzut înapoi în pat lângă mine. Și-a întors privirea spre mine, și-a alunecat două degete pe brațul meu acum dezgolit, căpătând o notă foarte serioasă.

-Știi, am de gând ca luna viitoare să plec în Filipine. Te-aș lua cu mine, dar n-am bani de bilet.

A pus, bineînțeles, accent pe faptul că nu are bani de bilet. Oricum, el vrea în fiecare lună să plece undeva și nu reușește niciodată să plece mai departe de Constanța unde, în nici un caz nu se simte la fel ca în Franța, sau eu știu, poate că o face.

-Azi sunt ca o mătasă. Doar sufletul mi-alunecă prin casă.

S-a uitat într-un mod diferit la mine, ascultându-mă, și m-a tras mai aproape de pieptul lui. I-am spus hotărâtă:

-Vara asta am să mă îndrăgostesc, am păstrat pentru mine că de el aveam să mă îndrăgostesc.

V-am mai spus, nu puteți să-i hrăniți orgoliul și complexul lui de zeu, dar el tot a râs. Pentru prima oară mi s-a părut mai puțin ironic și mai degrabă docil. Mi-a zis ceva dar nu am înțeles.

-Poți să repeți? îl rog.

-Te întreb, mai știi? Cea mai frumoasă zi a fost la început, când nu mă puteai minți.

M-am simțit din nou foarte intimidată. Mă știa atât de bine. Pe de altă parte, mă bucuram că nu mi-a spus încă o glumă proastă, așa cum obișnuia să facă când ne-am cunoscut. Am încercat să mă zbat, să-l împing din pat și să-l gonesc.

-Îmi ești tare simpatică când stai lungită în pat cu aerul îmbufnat și ai face orice numai să mă vezi plecat. M-a tras și mai aproape de pieptul lui și m-a sărutat mai degrabă părintește pe tâmpla stângă.

-Vine o zi când se va sfârși. Nimeni nu va ști oare când va fi, devenea din ce în ce mai serios.

A tăcut pentru o vreme, parcă gândindu-se la ce avea să spună în continuare. S-a întors spre mine și, în cele din urmă, a adăugat:

-De fapt, știi ce? Cred că, până la urmă, e o poveste fără sfârșit.

Dacă povestea asta are sau nu un început și un sfârșit, mi-e îmi este, sincer să vă spun, pohui. Am rămas amândoi în pat, uitându-ne la blestematele de pete de pe tavan.

Va urma?

Sorry, the comment form is closed at this time.